Episodul cu “patinuarul” este cronica prescurtată a tot ceea ce se întâmplă astăzi, în România. Mai trist de atât nu se poate

de Natalie Ester

Dragi părinți, dragi dascăli, dragi copii, buni români,

Episodul cu “patinuarul” este cronica prescurtată a tot ceea ce se întâmplă astăzi, în România. Mai trist de atât nu se poate.

Cele două lumi “paralele” în care trăim îşi dezvăluie, într-un moment de slăbiciune, adevăratele chipuri.

O întâmplare devenită virală ne-a împins în față pe foarte mulți dintre noi.

Avem acum ocazia, descoperiți fiind, să ne uităm bine de tot unii la alții şi să înțelegem cât de gravă e boala care ne-a atins.

Avem complexe. Suntem manipulabili. Superficiali. Laşi. Mințim. Greşim. Fugim. De asumarea greşelilor noastre fugim cel mai tare. Anii ăia trăiți în comunism ne-au afectat tuturor demnitatea.

Când undeva e o neregulă, vrem să dăm vina pe altcineva, cu orice preț, întotdeauna.
De-aia ne inventăm inamici prin alte state, nu suportăm ideea că ne suntem propriii noştri duşmani. Că singuri ne facem rău unii altora.

Atât de bine ne caracterizează URMĂRILE întâmplării cu copilul şi nefericitul dascăl, încât întâmplarea în sine nu mai are nicio relevanță, oricât ar fi ea de dramatică. Adevărata tragedie nu mai are legătură nici cu dascălul, nici cu copilul, nici cu familia acelui copil, ci cu reacțiile noastre, ale celor care trăim în jurul lor, formând LUMEA lor, România lor.

Nu e ființă pe lumea asta care să nu greşească. Da, şi profesorii, şi filosofii, şi arhitecții, şi chirurgii, şi piloții, şi pompierii, şi bucătarii, şi politicienii greşesc.

Faptul că un dascăl comite mai multe greşeli de scriere decât elevul lui de clasa a doua e o cruntă realitate care nu prea mai are legătură cu scuza de mai sus. Dar, chiar şi aşa, oricât ar fi de trist şi de grav, dacă omul şi-ar asuma greşelile, dacă şcoala ar recunoaşte situația, cred că mulți dintre noi ne-am jena de jena lor şi n-am mai urla a moarte în fața tragediei.

Dar adevărata tragedie nu cocleşte în lumea dascălilor analfabeți, deşi ei există în număr mare şi nu fac cinste nici profesiei lor, nici colegilor lor. Sunt asemenea chirurgilor închipuiți care pun viețile tuturor în pericol.

Adevărata tragedie țâşneşte din veninul celor care caută să mențină, cu orice preț, prestigiul unor nonvalori, la un nivel la care nu are ce să caute!!! Nu are ce să caute!!!

Cum este admisibil, pentru numele lui Dumnezeu, să nu vă asumați o greşeală?!?
Cum este admisibil, pentru numele lui Dumnezeu, să regizați un scenariu nenorocit pentru a spăla o ruşine şi pentru a-i scoate vinovați tocmai pe cei care sunt victime ale unui sistem bolnav?!
Cum este admisibil, să cereți oamenilor să îngroape un subiect menit să tragă semnale de alarmă?!
Cum este admisibil să negați realitatea, spunând că la mijloc sunt conspirații menite să perecliteze imaginea impecabilă a cuiva?
Cum este admisibil să spuneți că nu e un capăt de țară dacă pe copiii voştri îi educă profesori care nu ştiu să scrie?
Cum este admisibil să faceți uz de manipularea de cea mai joasă speță, dând vina pe cei care nu au nicio vină?

Prea multă umilință. Prea multă nedreptate. Prea vă bateți joc de scara valorilor.

Urât. Urât de tot.

PS: Dacă credeți că povestea aceea e un caz singular, vă înşelați amarnic.

 

Text preluat de pe Facebook, cu acordul autoarei.

Citește și

Natalie Ester: ”Doamnă Ecaterina Andronescu, vă implor, învățați ceva de la aceşti copii de clasa întâi!”