Închide
Școala de care am uitat
de Marcel Bartic, profesor de istorie
Astăzi m-am trezit cu o nevoie nebună de-a scrie. Nu știu de ce, cred că scrisul are un efect terapeutic în ceea ce mă privește, așa mi se întâmplă ori de câte ori am perioade mai agitate sau simt că mă copleșesc preamultele hai-uri și trebuie-uri. Ați simțit și dumneavoastră asta vreodată? Te așezi cuminte la masa de scris, pui mâna pe stilou și descoperi încet, încet, liniștea aia pe care o căutai aiurea prin alte părți. Nu-i musai să te citească cineva, e suficient să faci exercițiul ăsta de a pune pe hârtie tot felul de gânduri mov, roșii, galbene sau portocalii. La sfârșit, obții un tablou cu un peisaj de toamnă în care te regăsești și tu undeva pe acolo, mic, mic, pierdut în pădurea aia nesfârșită de idei crescute de-a valma.
Ar trebui să scriu ceva despre școală. Ceva, nu știu, dar musai să fie revoluționar, scandalos, imperativ și motivațional. Să par serios, atoatecunoscător, solemn și hotărât. Vă supărați dacă nu fac asta azi? Reformăm noi învățământul altădată. Vă rog. Astăzi aș vrea să facem altceva. Uite, o plimbare. Când v-ați plimbat ultima dată? Plimbat, nu alergat contratimp, cu termene limită, cu sacoșe pline de treburi de făcut și cu mintea în toate punctele cardinale. Vă invit să mă însoțiți. Oferiți-vă câteva minute în care să uităm de toți și de toate și să facem câțiva pași împreună.
Împreună!
O, cât de rar rostim cuvântul ăsta, nu credeți? Undeva, cândva, nu știu cum, am pierdut cuvântul ăsta în goana aia a noastră nebună spre niciunde. Nu știu cum l-am rătăcit, ne-o fi căzut din buzunar, poate.
Hai să ne plimbăm, doamnelor și domnilor!
Unde ați vrea să mergem?
Nu știu dumneavoastră dar mie parcă tot spre o școală mi se îndreaptă pașii. Nu, nu vă încruntați, nu mergem nici să cerem ceva, nici că am fost chemați sau că trebuia să mai facem un nu-știu-ce. Uite, în fața noastră e o alee, cu niște castani bătrâni de-o parte și de alta și acoperită cu frunze arămii. Auziți? Auziți cum foșnesc când pășim peste ele? Curios, e unul dintre lucrurile care mă proiectează direct în copilărie. Îmi amintesc că mă fascina să dau cu picioarele în grămezile de frunze ascultându-le bocetul mut după vara care i-a abandonat pe neștiute. Sunt o mie de alte lucruri pe care nu mi le mai amintesc de când eram copil dar foșnetul acesta îmi revine în minte atât de clar, atât de limpede, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri.
Mai facem câțiva pași?
Ia uitați-vă puțin în fața dumneavoastră. Un pic spre stânga, după pâlcul acela de copaci. Unde se vede gărduțul acela din lemn și un pic din acoperișul de tablă. Da, acolo e.
E Școala-de-care-am-uitat.
Ați văzut-o? E o clădire din aceea veche, cum mai poți vedea prin unele sate. Îmi plac la nebunie școlile astea. Cu ferestrele acelea mari cu sprâncene din cărămizi, câte trei, câte trei, lăsându-te să le ghicești sălile de clasă. Hai să ne apropiem un pic, doamnelor și domnilor! Ați obosit? Încă nu? Câțiva pași, promit că nu mai avem mult.
Uite, de aici de unde suntem, se vede grădina școlii. Uite! Uite acolo straturile cu crizanteme! Chiar la intrare, de-o parte și de alta a aleii care duce spre intrarea în școală. Petele acelea, pete de mov, roșu, galben și portocaliu. Ce coincidență! Exact ca gândurile noastre, doamnelor și domnilor!
Exact ca gândurile noastre.
Știți ce aș vrea să vedem? Sigur vreți și dumneavoastră! Hai să ne apropiem de curtea școlii. Câțiva pași, atât. Promit.
Uite-o!
De unde eram noi ceva mai devreme nu se vedea. Trebuia să ocolim un pic după gărduțul ăsta din lemn. Ce ciudat! N-am mai văzut de mult așa ceva. Ce fericiți trebuie să fie copiii aceștia care au o școală cu gărduț din lemn! Oriunde l-ai vedea, lemnul îți dă senzația aceea de acasă. De loc pe care îl știi, îl știi bine, chiar dacă nu l-ai văzut niciodată. Lemnul, spre deosebire de beton, asfalt și ciment e un lucru care îți domolește gândurile, ți le liniștește și ți le îndreaptă spre aleea aceea cu crizanteme mov, roșii, galbene și portocalii. Of. e a patra oară când vorbesc de ele. Parcă le și vedeți, nu-i așa? Ia inchideți ochii pentru o secundă!
Așa-i că le-ați văzut?
Astăzi e goală curtea școlii-de-care-am-uitat. E doar vântul care plimbă frunzele acelea arămii de colo colo. Aș fi vrut să văd niște copii pe acolo. Alergând, strigând unii la alții, fugind după o minge sau sărind coarda. Hei, ce larmă trebuie să fi fost pe aici când erau copii! V-ați gândit vreodată la asta? Curtea școlii este singurul spațiu geografic din lume în care îi poți vedea pe copii chiar și când nu sunt acolo. Curtea școlii e plină chiar și atunci când e goală. E plină cu o mulțime de amintiri, de emoții și bucurii mici care s-au uitat. De chipuri pe care le știai bine, le salutai în fiecare dimineață, cu care te-ai jucat, cu care ai împărțit o parte din viață, de care îți amintești fiecare trăsătură a feței, de felul în care zâmbeau sau te priveau. Înțelegeți acum de ce v-am adus aici? În curtea școlii?
Dar, chiar, unde or fi copiii?
Unde or fi, doamnelor și domnilor?
Or fi aici? Aici, după gărduțul acesta din lemn, privind în gol spre o curte în care nu e nimeni?
Credeți că…
Credeți că e posibil să fim chiar noi copiii aceia?
