Închide
de Marcel Bartic, profesor de istorie
Conform cu originalul
Am fost nu demult să depun un dosar de înscriere la definitivat pentru o colegă de-a mea. Nu v-ascund că eu sunt dintr-ăsta mai de modă veche, cu grade, cu examene, cu inspecții, în sfârșit, sunt enervant, recunosc. Nu mă judecați prea aspru. Am convingerea că un soi de formare profesională trebuie să existe. Ceva, nu știu, un examen din când în când, îți mai vine careva la clasă în asistență, îți mai dă un sfat, o recomandare, mai pui mâna pe-o carte, în fine, nu văd nimic greșit în asta. Că formele astea de perfecționare sunt organizate instituțional iar nu e un lucru rău. În definitiv, suntem vreo trei sute de mii de profesori în țara asta, ceva, un sistem unitar trebuie să existe.
Și cu asta am terminat aprecierile la adresa sistemului nostru de formare.
Undeva, pe drum, statul român a uitat care e ideea de bază a perfecționării profesorilor. Băi, da’ de ce îi punem noi pe oamenii ăștia să dea examene, inspecții, să învețe și toate alea? Simplu, să avem profesori mai buni la clasă, mai conectați la ultimele noutăți pedagogice, mai pregătiți, mai profesioniști în relația cu elevii lor. Da? Da. Perfect. Și cum facem?
Simplu, mai întâi îi punem să-și facă dosarul de înscriere.
Dosarul!
Pentru cei mai puțin inițiați în domeniu, trebuie să știți că toate examenele alea la un loc nu fac cât proba Dosarului. La prima vedere, nu e mare lucru. Mai întâi îți trebuie actele de studii și patalamaua că ai absolvit modulul psihopedagogic. Nu oricum, ci conform cu originalul. Nu, nu merge să desenezi tu o ștampilă pe foile alea și sa scrii asta, trebuie să mergi la secretariat, să-ți ia foaie cu foaie, ștampilă, semnat, ștampilă, semnat și tot așa. Obligatorie este și copie după decizia de numire pe post, copie după actul de identitate, ăla de căsătorie și certificatul de naștere.
Conform cu originalul, sigur că da.
Nu uitați de adeverința cu calificativul. Trebuie sa fie măcar „Bine” dacă nu „Foarte bine”. Apropo, eu am o curiozitate aici. Știți vreun profesor cu calificativul „Suficient” în țara asta? Eu nu știu, jur că aș da orice să știu dacă sunt niște statistici pe calificativele obținute de profesorii din România în ultimii douăzeci de ani. Pe pariu ca suntem perfecți toți? Mă rog, cu o excepție, eu mi-am dat „Binișor” într-un an.
Nu, la astea nu merge conform cu originalul, adeverințele trebuie musai să fie în original întotdeauna.
A, să nu uitați adeverința de vechime, tot în original, sigur că da, pe care sa scrie neapărat anii, lunile și zilele de vechime. Nu glumesc deloc, dacă nu scrie câte zile de vechime iți respinge dosarul.
Nu, nu merge nici să le scanezi și sa le trimiți printr-un mail.
Nu scrie în Metodologie.
A, aud din public o întrebare, cum, de ce mama naibii m-am dus eu să duc dosarul. Bună întrebarea, simplu răspunsul. Rolul directorului trebuie să fie de suport pentru colegii lui, dacă nu se ducea el, trebuia să meargă profesoara respectiva, asta înseamnă că trebuia să se învoiască de la ore, copiii pierdeau din materie, deci nu. Nu-mi cade vopseaua dacă duc un dosar, dacă trebuie, asta e, stau și la coadă.
O, și-am stat. Vreo două ore și jumătate.
Nu asta ar fi problema, am mai socializat cu lumea pe acolo, m-am împrietenit cu portarul de la inspectorat, ăsta foarte amabil, mi-a povestit că are soacra în spital, el suferă de scolioza, în sfârșit, ne-am mai conversat și noi.
Când am intrat, normal, mi-au respins dosarul, în primul rând că nu era tipizatul care trebuie, ăla cu vechimea, în al doilea rând nu era scris acolo câte zile de vechime are candidata. Domne, da’ chiar e un capăt de țară cu tipizatul ăsta? Nu știm, întrebați la minister.
Am plecat foarte calm de acolo, hotărât sa mă întorc la școală, să printez afurisitul ăla de tipizat și să îl aduc a doua zi în forma cerută.
De Minister.
Nu, nu mă plâng, eu am nervii tari, am toate gradele didactice luate, am mai trecut prin dintr-astea. Mă gândeam însă cum ar fi fost dacă venea colega mea în schimb.
Câți dintre dumneavoastră nu le-ați fi dat cu dosarul naibii de cap, lăsându-vă lehamite de înscriere la grad, de examene, de dracu’ să le ia?
Presupun că marea majoritate și să știți că vă înțeleg perfect.
Nu am niște cifre la îndemână dar pot să vă spun că sunt foarte mulți colegi tineri care efectiv refuză să se înhame la așa ceva. E umilitor, e timp pierdut, e o birocrație care te calcă pe nervi, te zgârie pe creier și scoate din adâncurile conștiinței tale cea mai fioroasa versiune a pitecantropului interior.
Efectul?
Profesori care se îndepărtează de ideea de formare, lucru care se simte în calitatea actului de didactic, pe scurt, copiii sunt primii care au de suferit.
De ce facem asta?
Pentru că forma contează mai decât fondul.
Tot procesul ăsta putea fi simplificat în câțiva pași. Putea fi digitalizat, rezolvat online, că de-aia trăim în secolul XXI, nu scoteai profesorii de la clasă să stea cu orele la niște cozi interminabile, nu-i puneai în situația umilitoare de a li se respinge dosarul că nu au nu știu ce tipizat și să vină a doua zi să mai stea încă o tură la coadă.
Ar fi fost o formă elementară de respect față de acești oameni și față de dorința lor de a fi mai buni la clasă.
Respect conform cu originalul.
