Închide
de Marina Ștefania Manea, profesoară și fost secretar de stat în Ministerul Educației
-M-am plictisit!
Mai e puțin și sună de intrare. Nu ar strica deloc să ne sune clopoțelul ăsta în creieri, să ne trezească bine. Să înțelegem, mergând pe holurile școlii, cu cataloagele sub brat, cum de am lăsat vara asta să moară cinci tineri din cauza altor doi.
Ce face sau nu face familia se va întâmpla în afara voinței noastre. Dar ce facem noi, ține de cât de tare începem să ne apărăm pătrățica, astfel încât tinerii aceia doi să nu se multiplice. Să poată oferi școala, macar unu la o mie, la un milion, șansa salvării, dacă familia nu o face.
Cum? Întrebandu-se serios cu ce greșește încât ajung tinerii aceștia atât de plictisiți existențial, că ar încerca orice să iasă din rutină, din firescul preocupărilor vârstei. Cu prețul vieții.
Când, cum și cu ce putem interveni? Cum să întărim, să aplicăm, să prețuim vital rezultatele acelei consilieri vocaționale fragede? Dacă am putea identifica la timp și corect pasiuni, plăceri, înclinații, talente, potențial, dacă ele toate ar fi valorificate de școală astfel încât să devină sens, miză, scop, preocupare, pavăză?
Dacă am înceta să arătăm a la long că școala nu e falimentară, că de pe urma ei nu te va înconjura nimicul, ci totul? Că școala bună e dragoste de muncă, făcută cu energie, cu dedicație, cu disciplina și organizare, cu ferestre deschise spre sănătoasa interacțiune socială, pe care doar sensul îmbrățișat al muncii îl oferă.
Copiii noștri se plictisesc, pentru că nu îi luăm în serios. Și din plictis încearcă cu degetul senzaționalul. Și uneori dau mâna cu moartea.
Copiii noștri se plictisesc pentru că îi tratam cu toptanul. Și le servim zilnic aceeași rețetă. Din aceeași carte îngălbenită. Iar ei aleg inaniția cognitivă, culturală, socială. Nu îi vedem, nu ne văd dorințele. Nu sunt ale lor.
Școala noastră nu oferă perspectiva sensului de mâine, motivația cunoașterii, a dezvoltării, a muncii care înnobilează existența și care îi oferă echilibru.
Ea trăiește în era dictărilor, a reproducerii, a manualelor peticite, în festivisme olimpice, cu profesorul care vorbește retrograd, de la înălțimea unui pupitru, pentru că știe el carte, domne’, nu ca pramatiile din bănci. Și își descarcă știința. Pereților. Iar pramatia cască. Acasă nu prea e nimeni. In clasă la fel. Nimeni care să îl vadă cu adevărat.
Sună clopoțelul. Dar a ce sună?
