De ce ne trebuie „opere” în programa de examen

De ce ne trebuie „opere” în programa de examen

de Gabi Bartic, CEO Brio

Am citit ieri, întâmplarea face, două opinii despre autori sau cărți care meritau să intre în programa de BAC. Cum așa mi-e felul, am a întreba două lucruri: primo, de ce trebuie să avem „opere” în programa de BAC sau Ev Nat, și be, de ce unii sau alții dintre autori trebuie fie înghesuiți, fie scoși din manuale și apoi din celebrul program de dresaj numit „programa de examen”. Firește, întrebările-s retorice, opinia mea fiind că nu trebuie nici a, nici b, ba din contră, că ambele defectează copiii. Și că nu facem decât să limităm niște copii și așa foarte puțin obișnuiți cu propriile opinii, de care se sperie mai abitir decât pisoii mei de propriile umbre.

Poveste. Am citit toate „operele” din programele după care am studiat eu literatura. Mult, perseverent, cu analize făcute serios de mine, cu citate pe care le selectam singurică după cum îmi serveau sau nu argumentației, în fine. Am citit și multă critică pentru toate cele de mai sus. Când spun critică, spun de aia serioasă, nu porcărioarele numite cărți de comentarii, care existau și atunci, dar care-mi displăceau la fel de mult și atunci. Revin. Deci am citit. Serios, atent, dedicat. Cât să-mi formez opinii proprii pe care să le scriu și să le susțin în orice examen. Am spus la BAC-ul oral, când mi-a picat Eminescu (ceva generic, cu opera și nuș ce) și Rebreanu (Ion), că e un bilet nasol. Bucuroase că au de ce se lega, doamnele din comisie m-au întrebat: „păi nu vreți toți Eminescu și Rebreanu?”. „Eu nu, am zis”. M-am dus frumușel în bancă, am scris câteva idei pe ciornă, am reflectat (nu mult) dacă e bine să zic ce-am zis, și-am ieșit să-mi zic biletul. Am povestit cum Eminescu e, în opinia mea, un poet enorm prin tehnică, varietate și amploare, dar că pe mine personal nu mă mișcă cum mă mișcară (poate înțelege cineva gluma, sper) alții, am dat exemple, am zis versuri, în fine. M-au oprit. Am trecut la Ion, am zis că n-ar trebui să studiem în liceu Ion, că sunt alte romane (chiar și de Rebreanu) care ar fi fost mai potrivite (am zis, cred, de Adam și Eva, na, gusturi de adolescent), am spus că am citit tot Ion-ul de multe ori dar mental n-am putut trece de scena violului niciodată, că e ceva ce nicio adolescentă și niciun adolescent n-ar trebui să aibă ca referință literară, cu argumente, în fine, avântat, cu elan, cum e omul la 18 ani. M-au oprit doamnele, m-au întrebat ce caut la Mate-Fizică, mi-au dat 10.

Am spus asta nu ca să povestesc momentul meu de glorie de la examenul oral de la BAC (deși mi-e simpatic), ci ca să explic că aia (anul 95, da, secolul trecut) era o vreme în care mai mergea să iei note mari și fără dresajul sinistru numit „pregătire pentru examen” și care nu știu dacă mai poate fi ocolit azi. Lumea zice că nu. Că toate subiectele (așa cum se dau acum) au niște „scheme” cu ce trebuie musai să zici și ce nu, că dacă nu le respecți nu iei punctaj, în fine. Am zis bine, dresaj. Creativitatea, opiniile proprii, gândirea critică, toate au fost parcate în fața porții școlii, dacă au fost vreodată prin preajmă, pentru a face loc conformării la programă și bareme. Vă rog, dacă știți că nu e așa, spuneți-mi. Dar nu cu exemple de pe vremea noastră, ci cu de astea de azi.

Și-atunci întreb: dacă și așa dăm copiilor rezumate, scheme pre-definite care-i fac să ia 10 chiar și dacă n-au deschis cartea („opera”, nu cartea de comentarii), sute de fraze de lemn care bifează orbește punctele din bareme, de ce mai avem orgolii despre ce cărți să fie și care să nu fie în programă? Am mai povestit asta, am citit recent despre o profă care a preluat o clasă de la o școală bună care știa (toată clasa, da) pe de rost o caracterizare furnizată de o fostă profesoară. Caracterizare a nimănui, o sumă de cuvinte goale care bifau baremul și în care elevul urma să înlocuiască locurile goale cu numele și ceva caracteristici ale ORICĂRUI personaj, ORICĂREI „opere” și așa mai departe.

Câtă vreme am găsit felurile astea barbare de eludare a oricărei forme de reflecție personală asupra unei bucăți de text, de ce mai avem orgolii legate de text? Orice punem acolo, fie că e Tudor Șoimaru sau Mircea din Romanul adolescentului miop vor bifa programa, rigoarea, baremul, vor glorifica profesorul care le-a inventat și turnat organizat în căpșorul elevului și vor transforma orice text (prost, bun, de ce-ar mai conta) într-o sumă de pachețele pe care le folosim pentru a umple spațiile goale din șablon.

De aia am pus, perseverent, ghilimele la „opere”. Pentru că așa le-am transformat noi când am început să le reducem la câteva rânduri punctate care pot fi umplute cu, practic, orice. Dar mai trist, când ne-am transformat în cruciați în apărarea prezentei forme de evaluare și de examinare care glorifică șablonul, regula, dresajul, conformismul.

Mi-e egal dacă la literatură copilul meu va învăța în continuare Frații Jderi sau Cărtărescu. Câtă vreme sistemmul nu va da doi bani pe curiozitățile lui, pe opiniile lui, câtă vreme va fi antrenat să le pună în niște șabloane pe care le va învăța ca passe-partout-uri care rezolvă mecanic punctele din barem și-i aduc note mari, singura mea lupta va fi pentru conservarea spiritului lui critic pe care același sistem se străduie perseverent să i-l amorțească.

Pun și muzicuță, nu-s sigură că merge.