Închide
de Gabi Bartic, CEO Brio
În România, calculul e simplu. Cam 4 din 10 copii care încep școala într-un an sunt pierduți pe drum până la vârsta la care ar trebui să termine liceul. Ultimele date arată chiar mai mult. Cauzele sunt multe, evident, pornind de la sărăcie până la emigrare, însă este clar că aproape jumătate dintre acești copii, ajunși adulți, nu ajung cetățeni funcționali ai societății. Și, cum sărăcia naște sărăcie, e foarte probabil că nici copiii lor nu vor termina școala. E o statistică cinică, dar extrem de reală, pe care doar dacă suntem complet rupți de realitate o putem ignora.
În aceste condiții, într-un efort salutar, Ministerul Educației a prevăzut fonduri pentru un program de combatere a abandonului școlar. Orice școală cu copii aflați în risc de abandon poate accesa, pentru programe menite să reducă această gravă problemă, un grant de 200.000 de EUR. Calcule pot fi făcute în multe feluri: câți copii ar putea să revină la școală, să mai termine o clasă, să facă saltul de la potențial șomer sau infractor la ușor alfabetizat, câți copii ar putea să aibă acces la un act educațional mai bun, câți copii ar putea primi ajutor minimal pentru ca ceea ce noi credem că e educație gratuită să fie în fapt gratuită și pentru ei.
Vorbim, zilnic, cu zeci de școli. Copii în risc de abandon sunt peste tot, de la una dintre școlile din Piața Romană până la celebra comunitate Pata Rât. Și totuși, există școli care nu au vrut să se înscrie în program pentru a nu fi pe ‘lista rușinii‘. Există directori de școli care consideră că accesarea unor fonduri care i-ar ajuta să dea burse copiilor pentru care pachetul basic de început de școală – rechizite, încălțăminte, haine călduroase etc să nu mai reprezinte o investiție la care nu se pot gândi. Există directori care cred că să dai o masă caldă la școală copiilor care, altfel, merg seara la culcare flămânzi, ar reprezenta o deturnare de la scopul nobil al educației care se petrece în templul pe care-l păstoresc. Există directori care cred că o atenție specială acordată copiilor săraci și proveniți din medii către care, de cele mai multe ori, nu ne putem uita fără un nod în gât, i-ar deturna de la atenția pe care inevitabil, spun ei, trebuie să o acorde copiilor performanți.
Școala românească suferă de sindromul Peter Pan. Neasumarea unor realități nu le vor face să dispară. Abandonul școlar nu va dispărea pentru că noi ne încăpățânăm să ștergem din evidențe și statistici copii care ar putea avea o șansă. Și, din nefericire, nici copiii buni nu vor avea performanțe mai mari crescând în medii din care eliminăm chirurgical copiii săraci. La fel cum în anii 90 ne încăpățânam să ne uităm în altă parte când era vorba despre copiii cu SIDA și în anii 2000 nu vorbeam despre homosexuali, acum așteptăm un cataclism care să ne scape, iată, de copii săraci care nu ajung, din varii motive, la educație. Toate încercările acestea de a nega evidențe nu vor face decât să adâncească clivaje societale extrem de grave. Nu e cu nimic mai scuzabil să negi unui copil accesul la educație decât să-I lași flămând. Iar să ți se pară o rușine să iei mâna întinsă de data aceasta în mod onest de stat pentru a-i ajuta pe cei mai vulnerabili dintre copii e nu doar cinic. E aproape criminal.
