Închide
de Gabi Bartic, CEO Brio
Într-o discuție cu o cunoștință aflată de ani de zile într-o relație ciudată și abuzivă de care se plângea cu fiecare ocazie, i-am sugerat că poate o soluție ar fi un divorț și un început „pe curat”. Răspunsul ei m-a și redus la tăcere și m-a și năucit. Mi-a spus „abia am terminat de amenajat apartamentul ăsta, toată viața mea e aici. Ce să fac, să mă mut într-un loc mai mic? ȘI-AR MAI TREBUI SĂ-MI PUN ȘI CENTRALĂ”. Am decis, fără să știu ce să spun, că împotriva argumentului cu centrala, nu pot lupta.
La fel m-am simțit și azi când, citind comentarii pe subiectul înglobării în norma didactică a așa-numitelor ore remediale/de excelență, mi-am dat seama că luptăm la baionetă împotriva meditațiilor, dar că, de fapt, nimeni nu e dispus să renunțe la ele. Sunt mai multe motive pentru care facem asta, ca societate, și niciunul nu are legătură cu știința și interesul elevului.
Primul e că, de fapt, nu avem, niciunii dintre actorii extrem de vocali azi – părinți sau profesori – decât mize mici și extrem de personale. Vrem să ia copiii (cei ai noștri, nu TOȚI copiii) examenele „cât mai bine”, să intre la un liceu bun și apoi la o facultate OK, vrem să avem salarii mai mari cu cât mai puțin deranj și schimbări cât mai mici (dacă suntem profesori). Sau, dacă ele trebuie să se petreacă, asta să nu ne afecteze pe noi. Am citit de cel puțin 100 de ori azi „eu mai am x ani până la pensie, să se schimbe, dar mai încolo”. Pe toate le ambalăm într-un interes comun pentru că nu-i așa, ar fi egoist să ne luptăm de fapt doar luptele personale. De fapt, ne interesează copiii proprii, generațiile curente, fluturașul propriu de salariu, timpul propriu, cutumele proprii.
Al doilea e că vrem schimbarea, dar vrem ca ea să ne afecteze minor. Dacă s-ar putea ca progeniturile proprii să învețe 3 sau hai, 4 ore pe zi, cu profesori cu pregătire enciclopedică și care să-i atragă, ca niște magneți, pe copii, ciorchine în jurul științei a cărei transmitere să se facă firesc, cu efort minimal, acesta ar fi minunat. Orice stare diferită, orice efort al copilului sau al nostru e ceva față de care suntem oricând dispuși să protestăm prin scriituri kilometrice pe rețele sociale, luptându-ne cauza și fluturând drapele nordice ale căror probleme le ignorăm pentru simplul motiv că, dacă nici mituri nu putem construi, e clar că nu mai avem nimic. Clădirile încep să pice și fără cutremure, acolo am eșuat demult.
E de neconceput așadar pentru părinții de azi ca școala să nu fie dublată de meditații. Pe care părinții le consideră absolut necesare, evident. Pentru că nu există poveste de succes, nici în lumea lor, nici a copiilor lor, care e lipsită de intervenție educativă suplimentară. Am terminat liceul în 1995. Afară de mine, nu cunosc niciun coleg de generație care să nu fi luat meditații. La o materie, la 3, la 5, eram o ciudată excentrică și-n 1995 că le-am refuzat și-aș fi o ciudată încă și mai mare azi. Colegii mei de generație, azi părinți, nu acceptă că ar putea să se implice în educație altfel decât cum au făcut-o părinții lor: prin terți și cu mâna pe portofel. Să cerem, direct, sub semnătută în clar, școlii, un act educațional mai bun, profesorului – o mai mare implicare sau schimbarea metodei – ni se pare că e o luptă și-o expunere prea mare. Așa că le luptăm pe cele mici, pe rețele de socializare, ne acoperim de justificarea „așa e dintotdeauna” și „după noi potopul” spunem „toți vor doar bani”. Dar ne supărăm dacă nu-i dăm. Așa cum, la spital, înainte de o operație, știm că va fi un eșec dacă nu am contribuit direct și nemijlocit la actul medical, la fel ni se pare că actul educațional nu poate fi unul corect dacă nu l-am finanța subteran și suplimentar. E un fel de asigurare (nu mă pot decide dacă RCA sau CASCO) pe care ne-o facem pe educația copilului.
Să începem să scriem educația de la ZERO, acceptând că vom afla că mai bine de jumătate dintre icoane vor pica de pe pereți (școli, profesori, instituții, note mari, eșafodaje de minciuni) e prea greu. Generația noastră a trecut printr-o revoluție-două, nu mai avem energie pentru încă una, ce dacă picăm din ce în ce mai jos: vom avea mereu poze cu olimpici pe scene internaționale. Faima o avem (ce contează că nu e a noastră, nici David Popovici nu e, dar vorbim aceeași limbă, trebuie că avem vreo contribuție la medaliile lui), problema personală am rezolvat-o. De ce-am mai face ceva?
Nu mă pot gândi decât la celebra replică din Nașul: Leave the gun, Take the cannoli.
