Închide
de Oana Moșoiu, profesoară și Coordonator Intervenții Sistemice în Proiectul ROSE la Ministerul Educației, Course Designer & Trainer la Finnish Teacher Training Centre
Sub aparenta ”protecție„ a profesorilor și a profesiei didactice, se menține, în mod periculos și prejudiciant, un status quo prin care profesorii nu sunt nici stimulați, nici încurajați, nici sprijiniți să producă schimbare. Acest discurs ”protectiv” cu privire la profesori le întreține și le justifică comportamentele defensive și rezistența la învățare, la schimbare, la evoluție profesională prin învățare și dezvoltare autentică, în care să se angajeze voluntar și plenar.
Sub aparenta lor ”protejare”, profesorii tac și continuă să primească, să se încarce cu nenumărate sarcini birocratice, fără sens, cu suprapuneri și reluări enervante de date, informații care nu sunt verificate, care nu contează în sens macro-sistemic, care nu sunt folosite în mod corespunzător – pentru decizii sau intervenții care să îmbunătățească situațiile raportate. Sunt mecanisme goale de sens, goale de conținut, menite să justifice că ”se face”.
Se lucrează la strategia x, se implementează y, s-a trimis în sistem z, s-a făcut planul ț. Noi am raportat, am făcut. Ne-am conformat, ce mai vreți? Dacă ați fi onești, ați audita timpul implicat de toate prevederile glorioase din legi, regulamente, metodologii și alte documente subsecvente. Ați vedea că nu rămâne mare lucru pentru a gândi, proiecta și reproiecta lecții, pentru participare la programe de dezvoltare, pentru a integra la nivel mental și comportamental schimbările glorificate ca mântuitoare și degrabă rezolvitoare de probleme sistemice.
Dar măcar am sta puțin, puțin mai mult, pe ele. Puțin mai mult, pentru că în procesele prin care vrei angajamentul profesorilor în schimbare e nevoie de timp: să se gândească dacă nu e o nouă capcană, dacă nu e o nouă iluzie a cuiva căruia i-a venit rândul la cele 15 minute de glorie, să capete încredere, să vină primele rezultate, să creadă în primele rezultate, să rămână în proces, să nu aibă de îngrijorat pentru propria viață (facturi, copii, viața de zi cu zi), să continue consecvente procesele (nu doar 1-2-3 întâlniri, ci integrat în mecanismul și rutinele instituționale în mod recurent), să reflecteze, să scrie, să spună (să-i vină rândul să spună într-un grup de 10-15 persoane, între care mai e și directorul/directoarea sau celelalte voci dominante dintr-o școală, de exemplu), să tragă concluzii, să-și ia un angajament personal, emoțional și comportamental de schimbare, să ajungă la clasă și să schimbe cu adevărat ceva.
Apoi, să primească feedback, conversație cu conținut pe ce a reușit să realizeze, să fie apreciat, văzut, să nu i se suie colegii în cap că ”ce, te găsiși tu acum să faci chestii, strici piața aici, acum trebuie să facem și noi sau ce, vrei să fii populară, vrei directoare sau ceva etc., etc., etc.”. Să depășească acest moment, să continue în comunitatea ”de practică” din școala sa, să se celebreze împreună. Ce spun eu aici nu e generalizat, dar e majoritar, sunt convinsă. Sunt câteva oaze de normalitate, dar mai e mult de lucru până când toate insulele se adună și fac un continent.
La final, nu avem un sistem mai bun. Avem elevi care nu mai vor la școală, profesori epuizați și profesori blazați, nepăsători, care au altă agendă și altă formă de sublimare a frustrărilor și nemulțumirilor, a neputinței că nu pot schimba, că nu contează și că, finalmente, nu se întâmplă nimic. Deciziile sunt în altă parte, pe alte agende, pe alte coordonate. Motivațiile sunt de altă natură, nu educațională, nu socială.
Într-un sistem care a promovat 50 de an colectivitatea falsă, nu e de mirare că am luat-o pe persoană fizică. Da, până la marile reforme (de mentalitate, în primul rând), am de trecut proprii copii prin sistem, prin examene, prin consiliere, prin terapii, prin activități extrașcolare contra-cost, mă am pe mine de trecut prin viață. Nu, nu-mi cereți contribuție, cai verzi pe pereți, motivare. Știți ce? Am tot dreptul să fiu nemotivată, chiar demotivată. Am tot dreptul să fiu furioasă în colțul meu de lume. Vă spun și de ce: pentru că trăiesc într-un cerc de oameni foarte inteligenți și educați, care văd lucrurile în perspectivă, care pun pe masă soluții, care sunt creativi și emancipați relațional, centrați pe procese și pe a pune lucrurile în mișcare. Și văd apoi capătul celălalt și cele 2 bule nu se întâlnesc.
Cele 2 și apoi cele multe dintre. Și cred că este mare păcat că nu dăm șansă unor perspective mai curajoase să se întâmple. Să formăm profesori care să facă profesia didactică așa cum este nevoie pentru elevii acestei lumi și viitor. Să fie și alți profesioniști care să facă lucrurile de care este nevoie pe lângă profesori – consilierul școlar ca ocupație în sine (nu profesor ȘI consilier școlar); mentorul de inducție pentru debutanți; profesor de sprijin (de sprijin!); profesori asistenți (absolvenți de Liceu Pedagogic, studii medii), IT (nu profesorul de TIC); coordonator activități extra-școlare – programe remediale, cluburi, școala după școală (colaborează cu profesorii) și poate și alții pe care nu îi văd acum.
De aceea, dragă lume, merg mai departe meditațiile. Pentru că profesorii nu au suficientă bandă pentru tot ce visăm noi aici și ne este ușor să spunem din taste. Și, personal, nici nu-i blamez. Pentru că tragem toți 1-2 ani, alții mai avuți trag 4 sau 8 ani, dar știi o treabă. Ți-ai rezolvat copilul și aia e, societatea se schimbă greu, uite și tu ce e în educație șamd, șamd, șamd. Chiar nu ai ce să le spui părinților și profesorilor care fac asta, putem fi măcar atât de onești.
Chestiunea cu ocupațiile din educație este foarte serioasă și acută. Cum profesia didactică a devenit neatractivă – vedeți câți profesori ne lipsesc din clase și câtă pregătire (zero) investim în cooptarea de profesori în sistemul educațional, soluția poate fi de a avea roluri diferite, evitând o supraîncărcare absolut debusolantă pentru orice tânăr al anului 2023 în căutare de loc pe piața muncii (ați citit ultimele studii despre generațiile actuale de tineri angajați? la corporație, la stat nici nu mai vorbesc!).
Da, știu, nu e bandă, nu e agendă, oamenii nu văd dincolo de norme și organizarea actuală, cineva trebuie să salveze pe altcineva, cineva trebuie să arate că e șeful la instituție (se știe ei!) și nu se schimbă nimic dacă nu vrea el, e prea complicat, nu acum, mai vedem, mai vorbim.
M-am dat cu diclofenac și am plecat la muncă, sunt deja în urmă cu toate.
nervi și educație nervi și educație nervi și educație nervi și educație
