fbpx

Întrebările și frământările unui dascăl nelămurit

Florentina Stoian, profesoară de limba și literatura română la Școala Gimnazială Nr. 10, Galați, a trimis către Educație Privată un text intitulat ”Întrebările și frământările unui dascăl nelămurit”. În articol, ea explică dilemele pe care mulți profesori le au în legăură cu vaccinarea și cu contextul epidemiologic în care va fi luată decizia legată de deschiderea școlilor.

Publicăm textul, integral:

Zilele acestea, conform adresei nr. 23/DGIP/05.01.2021, transmisă de M.E.C., școlile din Galați au transmis către I.S.J. numărul persoanelor – personal didactic, didactic auxiliar și nedidactic – care își exprimă disponibilitatea pentru vaccinarea împotriva COVID-19.

Pentru că am centralizat datele, cunosc și situația finală, care mi-a ridicat un mare semn de întrebare: Cum se poate așa ceva? Știu că, în urmă cu o lună, F.S.E. a inițiat un sondaj în rândul angajaților din învățământ care, printre altele, viza și vaccinarea personalului. Am crezut și nu prea în rezultatele chestionarului. Astăzi mă văd silită să recunosc adevărul: prea mulți dintre noi nu doresc să se vaccineze, cu sau fără motive (fie că au fost deja infectați, fie că așteaptă vaccinul de la Moderna – că se ține la -20° ori de la AstraZeneca – pentru că ar fi făcut după metoda clasică, fie că nu acum sau, pur și simplu, nu vreau – a se citi cu două—trei semne de exclamare, doar în trei situații invocându-se probleme medicale incompatibile cu vaccinarea). Cert e că situația din școala mea arată astfel: 43% personal didactic nu dorește să se vaccineze; 33% personal didactic auxiliar nu dorește să se vaccineze; 50% personal nedidactic nu dorește să se vaccineze. 

Deci: Cum se poate așa ceva? Care este sursa reținerilor noastre?

… în condițiile în care, de nouă luni, ne trăim zilele rugându-ne să nu ne infectăm, teama, uneori, panica devenind a doua noastră natură și dictându-ne inconștient gesturile de a ne proteja…

… în condițiile în care, pendulând între claustrofobie și agorafobie, o alegem pe cea de-a doua, deși ne este atât de dor de cei dragi, deși ne dorim îmbrățișarea lor, consolându-ne că, i-am învățat, cu infinită răbdare, să folosească WhatsApp și Messenger… ca să ne vedem…

… în condițiile în care, dascăl fiind, îmi doresc întoarcerea la școala normală, cu toți elevii în bănci, având posibilitatea de a mă plimba printre ei, de a mă opri în dreptul lor pentru a le oferi un zâmbet sincer și nu simulacrul pe care unii îl pot intui în spatele măștii, urmărindu-mi semilunile ridurilor din colțul ochilor și, mai ales, în lipsă de altceva, inflexiunile vocii…

… în condițiile în care, tot dascăl fiind, îmi doresc să fiu alături de colegii mei, pe care să îi pot vedea în pauze, înainte sau după ore, împărtășindu-ne gândurile, grijile, frământările și micile bucurii…

… în condițiile în care, tot dascăl fiind: în mai puțin de o lună de la declanșarea stării de urgență, am devenit fan tutoriale pentru a putea instala o platformă a școlii pe care să ne desfășurăm activitatea on-line, pentru a putea să îmi pregătesc lecțiile (LIVRESQ); în cinci luni am parcurs și finalizat nouă cursuri (oferite de iTeach, rețeauaEDU, CCD București, CCD Galați, Salvați copiii) – toate gratuite și contribuind la formarea mea profesională, cunoștințele și deprinderile asimilate oferindu-mi siguranța lucrului bine făcut la clasă; în nouă luni am făcut cunoștință cu depresia, adâncind relația cu ea în două episoade prea lungi, suferind în prezent de lombosciatică – o relație mult mai profundă, acută chiar – urmare a nenumăratelor ore petrecute în fața laptopului, indiferent dacă a fost sau nu vacanță, sâmbătă sau duminică, pentru că în fața elevilor nu poți spune doar Bună ziua și La revedere și pentru ca, la finalul zilei să-mi pot spune că am făcut tot ce mi-a stat în putință penru ei…

… în condițiile în care, fiind mamă a unui copil care împlinește peste trei luni 18 ani, îi aud aproape zilnic lamentările (cum că Unde sunt zăpezile de altădată…), răbufnirile, nemulțumirile, frustrările și, mai ales, dorințele: dorința de a fi la școală, împreună cu colegii, dorința de a se bucura de ieșirile cu prietenii, dorința de a pleca în vacanțe, la concerte, dorința de a fi fericit, dorința de a împlini mai repede 18 ani pentru a se vaccina pentru că, vezi, tu, mama, asta nu e viață

Și atunci, mă întreb: de unde reticența asta a noastră, refuzul categoric de a ne vaccina? Știu: nimic nu se face cu sila: nici dragoste, nici școală și nici vaccin. Dar dacă dragostea nu e la prima vedere, ca-n filme, ea poate veni odată cu descoperirea Omului și a calităților lui, cu respectul față de cele mai mărunte gesturi prin care îți dovedește că te iubește și, în cele din urmă, cu recunoașterea sufletului pereche. Și, dacă școala nu reprezintă pentru toți elevii o prioritate, sunt convinsă că un dascăl dedicat poate să inspire – pentru că dragostea de școală nu înseamnă dragostea pentru o clădire ori dragostea pentru disciplinele care ocupă locurile privilegiate din primele rubrici ale catalogului. Menirea ta ca dascăl este să găsești scânteia din sufletul elevilor. Focul și dragostea vin după ce ai descoperit-o.

Rezolvând simplist și parțial situația de la care am pornit – dragostea, școala – cum rămâne cu vaccinul? Cum să faci să te împrietenești cu el? E greu… în condițiile în care platforma națională de informare despre vaccinarea COVID-19 o găsești pe net, dar nu e la îndemână așa cum sunt știrile, de unde afli, de obicei, statistici care nu fac casă bună cu starea ta de bine ori, și mai des, falsele știri care-și dispută supremația pe rețelele tale de socializare. 

Mă întreb dacă, nu cumva, situația actuală este rezultatul campaniei pro vaccinare deficitare care, s-o fi făcând pe undeva, dar la noi, în sistemul de învățământ, lipsește cu desăvârșire. Știu sigur că, până la această dată, niciun minister (Educație / Sănătate) nu a distribuit către școli prospectul vaccinului. Consider că era un lucru elementar. De asemenea, nu ni s-au distribuit alte materiale informative – texte, afișe, atenționări etc. – care să promoveze beneficiile și riscurile vaccinării. La urma urmei, experiența ne-a învățat că electoratul este influențat, de obicei, într-o măsură mare, de anvergura și de agresivitatea campaniei. Și cred că e încă posibilă o astfel de campanie. Pe mine nu m-ar deranja, de pildă, să-mi fie bombardată cutia poștală (ca în urmă cu două-trei luni) cu astfel de informații. Cu siguranță că m-ar pune pe gânduri dacă aș vedea, la tot pasul, prin oraș, bannere și afișe care să promoveze viața – așa cum o cunoaștem de dinainte de pandemie – și soluțiile revenirii la acea viață. Mai cred că și mediul virtual m-ar irita mai puțin dacă nu aș fi nevoită să blochez tot felul de titluri care alimentează teorii conspiraționiste și nasc dispute ale unor specialiști care nu au nicio treabă cu medicina. Și mai cred că și medicul ori asistentul fiecărei școli se poate implica în diseminarea informațiilor, în lămurirea unor aspecte care să ne determine să optăm cu discernământ pentru tabăra pro sau pentru tabăra contra vaccin abia când înțelegem dilema. Și câte soluții n-or mai fi…

Ceea ce vreau să subliniez în final este că avem nevoie de informare și de informații. Pentru că știm că, dincolo de COVID-19, este viață. Pentru că ne dorim fericirea copiilor noștri și pentru că trebuie să știm ce cale avem de urmat pentru a ne atinge acest scop. 

Celor care pot, 

cu deosebită considerație, 

un dascăl nelămurit

Addenda

Iată că am văzut, în sfârșit, în mediul virtual, un eveniment promovat de Colegiul Medicilor din România – Vaccinarea COVID-19 pe înțelesul tuturor. La mai multe!