Închide
Iulian Cristache, președintele federației de părinți Edupart, a publicat, pe pagina sa de Facebook, o analiză despre care afirmă că este rezultatul experienței pe care a acumulat-o în 25 de ani de prezență în organisme de reprezentare. În textul respectiv, Cristache face și o paralelă între generația copiilor de astăzi și cea a elevilor care au studiat înainte de 1989, despre care se întreabă dacă au învățat de plăcere sau mobilizați de importanța notelor sau de frică.
Analiza lui Iulian Cristache, integral:
Cu voia unora dintre dvs. o să-mi exprim niște considerente bazate pe experiența pe care am acumulat-o cu privire la calitatea sistemului educațional.
Am 25 de ani de prezență în CRP-uri, CA-uri și în toate Comisiile din care fac parte părinții.
Constat că sistemul educațional devine un câmp de luptă pentru toți, și e păcat! Acest fapt duce la alterare a lui, sub nicio formă la plusvaloare, indiferent de lege, resursă umană și finanțare.
Care este rolul esențial al școlii? Ce ne dorim de la școală? Ce vrea un părinte de la școală?
Fiind părinte, îmi permit să vă spun cum gândesc referitor la școală.
👉În primul rând, un părinte se gândește la siguranța școlară. Vrei să știi că-ți trimiți copilul într-o școală SIGURĂ.
Câte sunt sigure? Câte au avize ISU? Câte dintre ele ar trebui închise fiind subdimensionate? Avem școli care au fost proiectate pentru un singur schimb, în ele învață câte 2, chiar și 3 schimburi.
Cum primesc autorizațiile de funcționare?!
Cine naiba are curaj să sustină că, dacă instruiești personalul pentru situații de urgentă, lucrurile nu vor scăpa din control?
Dacă avem o situație de urgență fix între schimburi?
Ieșirile, ușile, culoarele, totul este dimensionat pentru numărul inițial din proiect. Ce să vezi, avem un nr de elevi ori 2, ori 3…
👉În al 2 lea rând, vrei să te asiguri că există un dialog corect, bazat pe respect, între tine și profesorii copilului tău. Unul constructiv, nu unul bazat pe superioritate, chiar pe forță în unele situații.
Clar că vorbesc de un echilibru RECIPROC, nu doar unidirecțional.
👉În al 3 lea rând, îți doreșți că în fiecare zi copilul tău să devină mai bun, mai conștient, mai responsabil și INTEGRAT în viață de zi cu zi.
Nu am lăsat la final dobândirea de COMPETENȚE, doar că, pentru a le avea, ai nevoie de prima parte a mesajului, de tot ce am scris mai sus.
Profesorii trebuie să înțeleagă că nu suntem perfecți, că nu avem copii roboți, că putem greși și că avem nevoie de pedagogia lor. E ceva ce noi nu deținem, de aceea am, în primul rând, așteptări de la domniile lor.
Revin și spun că și noi trebuie să manifestăm înțelegere față de ei, tot oameni sunt și ei, aceleași probleme le au și ei.
Deci, e nevoie de ECHILIBRU. Nu știu câți ați observat că-n majoritatea punctelor de vedere exprimate spun mereu ECHILIBRU și RESPONSABILITATE. După 6 ani de activitate la nivelul Fed am constatat că sunt ESENȚIALE.
Sistemele educaționale au devenit provocări și pentru țările care au o bogată experiență, tradiție, bani și orice e nevoie pentru calitatea sistemului. Atunci, care e baiul? De unde vin aceste provocări sau neputințe, mai degrabă?
Calitatea oamenilor a scăzut așa de mult? Cumva politicile publice elaborate de către decidenții politic influențează negativ tot parcursul unui sistem educațional? Legislație, acte subsecvente, bani (lipsa lor), calitatea selecției, copii lipsiți de responsabilitate (cauza e familia) etc.?
Din ce în ce mai mult, experții ne spun că FERICIREA elevilor este esențială, că e nevoie de o programă adaptată d.a.p.d.v.
Adică, vorbim de modul în care profesorul se raportează la clasă/elevi, la interacțiunea bazată pe elementele de bază ale pedagogiei. E simplu.
Dar numai de fericirea elevilor trebuie să ne ocupăm? A profesorilor nu?
O familie frumoasă poate fi formată dintr-un cuplu, unul fericit și celălalt nefericit? Nu cred!
Merg la extrem și-mi permit o comparație între generații.
Mai ales cu cei care au terminat școala înainte de ’90.
Credeți că erau 100% alfabetizati? Aveau competențe de comunicare, civice, antreprenoriale, multilingvism etc? Sunt sigur că NU!
Dacă da, țara a avut o creștere în perioada 1990-2000? Eu zic că nu, sau, dacă a fost, a fost una inerțială, vorbim de un alt sistem și o piață care era-n creștere, specifică pieței libere.
Eu am terminat liceul în ’88, și atunci, ca și acum, se învăța doar la disciplinele de examen. Notele de la celelalte discipline le primeai în funcție de statutul familiei, de poftele profesorului (uneori), și, într-un procent, de ce știai și de interesul manifestat pt disciplina respectivă.
Voi uimi cu această declarație, dar ăsta e adevărul. Pot fi subiectiv, dar dați-mi voie să spun ceea ce gândesc. Așadar, diferența dintre generații, dacă există, este dată de altceva, nu de programă.
Vreau să vă spun câteva cuvinte despre așa zisă programă încărcată.
Părerile sunt împărțite, majoritatea părinților spun că este, majoritatea experților, atenție… am spus experți, nu profesori, spun că nu, și că IMPORTANT este cum profesorul își face planul de lecție și cât de mult pune accent pe informații NERELEVANTE.
Deci? Cum facem?
Partea de dezvoltare cognitivă este INTEGRATĂ în aceste programe?
Ele favorizează învățatul de tip șablonat? Se pare că DA! Ajută la dezvoltarea creativității, gândiri critice etc?
Unii spun că da, alții, nu!
Deci, cum facem?
Este adevărat că atenția copiilor nu mai merge pe învățare într-un context neagreat de ei. Această abordare este una corectă?
Învață cineva, mai ales la vârste mici, de plăcere, exceptând hobby-urile?
Noi am învățat de plăcere sau de frica/importanța notelor?
Câți dintre noi am pus pe primul plan învățatul pentru a avea parte de cunoaștere vs. notele care să mulțumească părinții și să ne asigure accesul la un liceu bun?
La ciclul primar aveam noi puterea de a gândi în cheia cunoașterii?
Chiar o să întreb un expert în științele educației.
Mă tot chinui să ajung la ce voiam să spun în primele rânduri:
Școala nu este depre distracție, este, în primul rând, despre cunoaștere/competențe/ abilități, apoi despre socializare, bunăstare (o consecință a cunoașterii), integrare și profesionalizare (la vârsta când începi să conștientizezi de ce mergi la școală).
Școala are nevoie de o recalibrare, nu neapărat de o nouă lege, are nevoie de respect reciproc. Prea sunt bătălii peste tot:
În clasă, între noi și profesori, între noi, între părinți și directori. Cred că lucrurile au scăpat de sub control, cred că democrația e prost înțeleasă de către unii.
Societatea, în ansamblu, copiii noștri și multe altele s-au schimbat, de cele mai multe ori, în rău. Suntem mai agitați, unii dintre noi dorim să copiem ceea ce vedem pe rețelele de socializare, fără a calcula (cine poate) dacă e bine sau rău.
Cine poate opri avalanșa nemulțumirilor? Și, mai important, cum?
Eu nu mai am speranțe!
P.S. Să-mi spuneți câți dintre dvs sunteți fericiți la serviciu, mai ales după 15-20 de ani de job, și câți plecați de acolo pe baza stării de fericire/nefericire. Cred că, d.p.m.d.v., salariul este baza.
All reactions:1111
