Închide
Laurențiu Codescu, infirmier român care lucrează la un spital din Milano, a povestit, pe pagina sa de Facebook, cum a arătat experiența sa în perioada în care Italia s-a confruntat cu vârful epidemiei de coronavirus.
Postarea, integral:
”Eu am fost acolo. 10 ore pe zi câteodată si 14, plus echiparea si dezechiparea. Chiar si după ce s-a încheiat perioada acută încă ne mai puneam 2 măști. Transpirai de câteva ori, de fapt udai uniforma de sub halatul dublat, parul ti se lipea de cap la fel ca al celor care erau sub casca cpap.
Îți reglai respirația si intrai in hipoxie sau hipercapnie doar ca tie nu îți măsura nimeni saturația, nu îți făcea nimeni analiza gazelor din sânge. Îți luai singur temperatura la intrare si la ieșire si constatai ca ai doar 35,4 si atunci te străbătea un fior: “parca am murit demult”.
Da, mureai de fiecare data câte puțin cand rând pe rând se duceau si tu priveai neputincios de după viziera aburita, cand lacrimile se amestecau cu sudoarea si erau amare si sărate in același timp. Cand spălai sonda de intubatie ca sā eliberezi secrețiile si după aceea îl ventilai sā se expandeze plamanii.
Si mai mureai cand trebuia sā iei parte la decizia dacă sā îl lași sā se ducă sau sā pompezi încă adrenalina sau noradrenalina in venele umflate. Cand ajungeai acasă si nu puteai sā mănânci pentru ca aveai gura cleioasa si amara si adormeai pe scaun in timp ce prin fata ochilor se perindau imaginile din acea zi,mai mureai încă odată. Știți de câte ori am murit in acele zile? Si mai mor încă cu fiecare comentariu citit cu fiecare “nu exista”, mai mor încă rușinat in fiecare dimineața cand reînviez ca sā mai mor la sfârșitul zilei epuizat cu teama si gândul ca e acolo si pândește, si mai poate musca încă odată.
Ca se poate repeta, ca ma pot întoarce la costum si la masca si la viziera câte 10 sau 14 ore si ca va trebui sā ma izolez din nou ca sā îi protejez pe cei apropiați sā fiu din nou un sihastru tăcut si introvertit. Si ce dacă? De fapt pentru voi toate astea nu exista…”
Milano
