Închide
Ștefan Baghiu, asistent universitar la Facultatea de Litere și Arte a Universității Lucian Blaga din Sibiu, explică incidentele înregistrate la premiera filmului Romina VTM printr-o analogie cu reacții similare ale spectatorilor de acum un secol sau chiar mai mult, la premierele unor piese de teatru care aveau să devină celebre.
Printre acestea, „D-ale carnavalului” de I. L. Caragiale și „Hernani” de Victor Hugo.
Ce spune Ștefan Baghiu:
La premierele filmului „Romina VTM” prin țară au fost tot felul de incidente: la București s-a huiduit și s-a împins lumea, la Ploiești s-a dansat din șolduri în timpul proiecției etc. Lumea nu știe cum să primească aceste informații, nu știe ce să creadă și se grăbește să se ultragieze: nu se poate așa ceva, tinerii din ziua de azi, filmele astea nu sunt bune etc. Ce nu știe lumea e că în România sau Franța așa s-a născut cultura modernă, prin huiduieli, bătăi și dansuri în foaierele și în sălile de teatru.
Primul episod despre care vreau să vorbesc aici (începând cu România, în ordine invers cronologică) e premiera piesei „D-ale carnavalului” de I. L. Caragiale din 1885. E drept că acolo au fost regizate fluierăturile publicului de către gașca lui Racoviță-Sphinx, mai ales pe filieră politică. O scrisoare anonimă adresată lui Maiorescu de către un spectator (echivalentul conturilor fantomă de azi pe social media) păstrată în arhive de Livia Dymsza și culeasă de Șerban Cioculescu în anii 30 descria așa episodul: „Te ştiam om literat şi învăţat şi când am văzut că acea batjocură de piesă D’ale Carnavalului a fost citită şi aprobată în cercul D-tale, am crezut că are să fie ceva şi m’am dus s’o văd cu familia mea. Ei bine, nu mă aşteptam la atâta batjocură ! Nu te felicit că ţi-ai dus fata să vadă o asemenea farsă care este o degradare a teatrului naţional şi care abia se poate juca la tîrgu Moşilor”. Cazul a escaladat apoi, piesa fiind fluierată și atacată și în presa liberală unde era numită „o stupiditate murdară, culeasă din locurile unde se aruncă gunoiul”.
Iată, presa Brătienilor a numit capodopera „D’ale carnavalului” „stupiditate murdară”. De ce? Păi: „Femei de stradă de cea mai joasă speţă, bărbieri şi ipistaţi, în gura cărora se pun cuvinte insultătoare pentrumişcări ca cea de la 11 fevruarie, pentru libertate şi egalitate, cari sunt baza organizaţiunii noastrepolitice. Palma primită de la public, care a fluierat, nu ne mulţumeşte; e de datoria ministrului instrucţiunii să puie în vederea direcţiunii ce caragialiadă a făcut, şi pe acest temei s-o schimbe, ca incapabilă şi nedemnă. Voim un teatru naţional, nu o gaşcă de opoziţie nedemnă, în care se insultăpoporul şi instituţiile ţării. Cerem cu insistenţă ministrului instrucţiunii să intervie”.
Pasajul din presa liberală e reluat chiar de Maiorescu în poate cel mai important text pentru fondarea „autonomiei esteticului”: „Comediile dlui I.L. Caragiale” (1885), unde criticul vorbește despre „înălțarea impersonală”, argumentând că nu e imoral să prezinți lucruri imorale în artă, ci e imoral să nu prezinți lucruri imorale etc. Iată, deci, fluierăturile la premieră au stat la baza formării culturii critice moderne în România. Ele au fost utile și, de ce nu, necesare.
Dar la „Romina VTM” nu au fost doar fluierături, ci au fost și dansuri neconvenționale pentru spațiul sfânt al cinematografului și s-a bătut lumea la mall. Pe astea cum le interpretăm? Ei bine, ele sunt ceea ce cultura modernă a numit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea „epater la bourgeoisie”. Adică de a incomoda pozițiile fixe/ moralizatoare/ comode ale societății „bune”. Aici avem un precedent poate chiar mai important în cultura europeană. Este vorba de premiera piesei „Hernani” de Victor Hugo din 1830.
Piesa lui Hugo era un atac direct la adresa clasicismului francez și a sfârșit printr-o bătaie fizică la premieră în Paris pornită de „boemii” romantici din cercurile lui Nerval și Gautier (care au făcut și focul în foaier și au urinat pe acolo peste tot – se poate și mai rău). Episodul reprezintă un moment important din istoria violentă a desprinderii romantismului de clasicism, iată, cu pumni și picioare în teatrul național. E, de asemenea, momentul poate cel mai important în afirmarea unui „etos boem”, cum îl numește Judith R. Halasz în analizele câmpului literar modern față în față cu mișcările alternative pe urmele lui Bourdieu (vezi și Nathalie Heinich, L’élite artiste).
Iată, deci, cum înțelegem aceste comportamente. În momentele de ruptură paradigmatică spectatorii au reacții (impuse sau naturale) foarte puternice în fața capodoperelor. De asta e important să știm că orice schimbare de paradigmă artistică vine la pachet cu o mică revoluție/ coup d’etat.
