Închide
Mai aproape decât pare
de Andrei Avram, profesor de istorie
Pereți surpați peste elevi, copii răniți, părinți rămași fără copil. În 2023, într-o țară a Uniunii Europene în care educația este considerată „prioritate națională”, iar principalul proiect girat de președintele statului se numește „România Educată”.
Sistemul educațional supraviețuiește din inerție. Faptul că asemenea tragedii nu se întâmplă mai des nu este o urmare a măsurilor preventive, ci a norocului. Jucăm zi de zi ruleta rusească și răsuflăm ușurați că de data aceasta nu am fost victime noi sau cei dragi nouă. Și sperăm că și data viitoare dezastrul ne va ocoli.
Se caută vinovați, țapi ispășitori, cât mai departe de ograda noastră și, mai ales, de cea a guvernanților. O privire în oglindă ar fi de-ajuns în acest context. Pe lângă autorizații de construcții obținute legal sau ilegat, pe lângă vina locală, aplicată, discutăm despre o vină generică,
colectivă. Pe lângă oamenii politici, discutăm și despre o societate pentru care educația nu este o prioritate, despre comoditate, despre indiferență față de problemele care (ni se pare că) nu ne afectează direct, despre interiorizarea lui „merge și așa” și a lui „ne descurcăm”.
În 2012, 2014, 2016, 2017, 2019 au fost mediatizate cazurile unor copii care și-au pierdut viețile în fosele septice din curțile școlilor . Nu îi cunoașteam. Nu erau copiii noștri sau ai apropiaților noștri, motiv pentru care am uitat despre aceste cazuri. În 2023, clădirile se dărâmă peste alți copii. Doar avem impresia că problema nu este a noastră. În realitate, pierderea este colectivă, iar pericolul este mai aproape decât ni se pare.
