Zice-se că odată, demult, tare demult, trăia un împărat căruia îi plăcea să se îmbrace cu cele mai frumoase haine din lume. Da, știu că știți povestea, dar aveți un dram de răbdare, veți vedea că își are noima ei în cele ce vreau să vă spun. Acelui împărat îi plăcea tare mult să se îmbrace cu cele mai frumoase haine. Atât de mult, încât aproape că și le schimba de câteva ori pe zi. Într-o zi, doi indivizi fără ocupație și-un istoric judiciar cam dubios au poposit la curtea lui spunându-i că ei știu să-i facă un costum cum n-a văzut Parisul. Atât că frumusețea acelor haine putea fi văzută doar de cei foarte deștepți. Mă rog, după cum probabil știți, cei doi au cerut mătasea cea mai fină și fire din aur pe care, în loc să le folosească în procesul de producție, le subtilizau fără jenă în scopul efectuării unor viitoare operațiuni comerciale. În fine, ca s-o scurtez, l-au chemat pe Vodă și i-au zis, Măria Ta, iaca hainele. Ăsta, emoționat tot, n-a văzut nimic dar de teamă să nu fie luat de prost, a zis wow, ce mișto, nici la Milano n-am văzut așa ceva, extraordinar, dați-mi să mă îmbrac. Evident, n-avea ce să îmbrace așa că a rămas în costumul lui Adam, care-i stătea cam strâmt dacă mă întrebați pe mine. Țanțoș tot, a ieșit la o plimbărică în Centrul Vechi, unde toată lumea se prefacea că-l admiră, până când un minor nesupravegheat a strigat, băi, ăsta cam seamănă cu Piticul Porno, pe bune, chiar nu vede nimeni?
De ce-am început cu povestea asta?
În primul rând pentru că n-am știut ce să scriu în introducere, n-am inspirație azi, trebuia să bag ceva, mă iertați. Apoi, pentru că povestea asta mi se pare chintesența modului în care noi, ca societate, ne raportăm la ideea de feedback. Pur și simplu, ne lipsește organul specific. Fie ne porcăim în ultimul hal, indiferenți și la cele mai elementare argumente, fie totul e un zâmbet ș-o perfecțiune, suntem minunați, fantastici, extraordinari. Nu există cale de mijloc, aprecierea unor idei, combaterea altora cu măsura omului care are discernământ și gândire critică. Luăm personal orice critică, îi căutăm tot felul de cauze, imaginăm tot soiul de scenarii, orice, numai să nu acceptam un adevăr evident. Confundăm grațios ideea cu persoana, fie că e de bine, fie că e de rău. Dacă Icsulescu a făcut, a dres nu știu ce, pentru cei mai mulți dintre noi e clar, asta îl definește ca om, gata, s-a terminat. Ca-n comunism. Ori băteam toți din palme și-l omagiam pe tovarășul cutare, fie îl înfieram cu mânie proletară.
Acum, că ne-am delectat cu aceste frumoase aspecte, să trecem la alea mai serioase. De ce nu acceptăm ideea ca profesorii să primească feedback de la elevi? Simplu, pentru că oricum nu acceptăm de la nimeni altcineva. Hai, nu vă enervați, trageți aer în piept și recunoașteți cinstit de câte ori n-ați auzit: cum, băi, să mă evalueze pe mine directorul, dar ce, e de specialitatea mea, de unde știe el la ce sa se uite? Aoleu, părinții, dar de când au ei calificarea mea, cunoștințe de psihopedagogie, metodică, au ei gradele mele, cursurile mele de perfecționare? Auzi, lasă-mă și cu inspectorul ăla, e numit politic, știu eu, a venit să-mi critice mie ora pentru că nu mă are la inimă și nu l-am uns cu nimic. Nu, nici șeful de catedră nu mă poate evalua obiectiv, are ceva cu mine de când nu i-am ținut o oră și de-atunci îmi poartă sâmbetele. Observați, vă rog, că am eliminat cam pe toată lumea care ar fi avut, cât de cât, rolul de a oferi feedback. Pe scurt, nouă, profesorilor, nu ne poate da nimeni feedback. A, ba da, cum am putut să uit? Sigur! La cercurile pedagogice! Pe la lecțiile demonstrative. Acolo totul e perfect. Minunat. Mirobolant. Mai știți? Când ne lăudăm unii pe alții într-o beție a cuvintelor de zici că am descoperit cel puțin leacul împotriva cancerului.
Și dumneavoastră vreți să fie de acord cu feedbackul din partea elevilor?
Nu vi se pare ca ați început cu sfârșitul?
Că avem nevoie de feedback e un lucru mai mult decât evident. Că-n lumea reală, adică aia din afara școlii, chestionarele de feedback sunt o practică obișnuită, că orice om inteligent știe că o părere onestă valorează mai multe decât o mie de laude fără rost, că orice critică, sugestie, recomandare, te ajută să îți îmbunătățești semnificativ serviciile, produsul, orice vrei tu să fie mai bun mâine decât este azi. De ce în școală nu se poate? Pentru că nu sunt foarte mulți oameni interesați să-si îmbunătățească produsul educațional. Se știe, noi suntem perfecți, n-avem nevoie de sugestii, suntem cei mai tari. Avem și o doză sănătoasă de naivitate. Adică, dacă noi refuzăm orice feedback, înseamnă că el nu există. Vă jur, struții ar muri de invidie să vadă cu cât talent ne băgăm noi capul în nisip. Adică aveți impresia că nu se vorbește despre ce faceți la clasă? În cancelarie, pe grupurile părinților de whatsapp, pe paginile de Facebook sau Insta ale elevilor? Oho, și ce zbârnâie părerile pe-acolo, n-o să fiți bucuroși să le citiți! În loc sa apreciem că avem în sfârșit posibilitatea de a domestici cumva reacțiile părinților, colegilor, elevilor noștri, să le aducem pe un teren stabil, al dialogului și argumentelor, noi îi dăm cu piciorul.
Știți ce greșeală mai facem în acest fel?
Ne subestimăm elevii. Da, la asta nu v-ați gândit. Știu, am auzit refrenul, copiii își vor lăuda profesorii mai permisivi și îi vor critica pe ăia mai exigenți și mai duri în notare. Sunteți siguri? Siguri? Siguri? Eu n-aș fi. Uite, eu am făcut un mic experiment și mi-am întrebat elevii de la clasa la care sunt diriginte. Și va asigur că, dacă am reușit să-i conving de ceva, e faptul că își pot exprima absolut liberi opinia. Că-mi place mie sau nu. Ia să vedeți ce spun ei. Letiția, spre exemplu, crede că „având în vedere că interesul nostru este de a îmbunătăți sistemul de învățământ, nu cred că elevii mai „leneși” le-ar acorda profesorilor duri o recenzie slabă. Cred că de fapt o întrebare bună pentru acești elevi, printre care mă număr și eu bineînțeles, este: „De ce nu vrei să înveți la materia lui _X-ulescu_?”. Sunt sigură că cei mai mulți am răspunde „păi, pentru că simt că la clasă nu este abordată materia într-un mod care să mă ajute să rămân focusat” sau „nu înțeleg ce se predă la clasă”. Cred că prin intermediul acestor recenzii, noi, elevii, am avea posibilitatea de ajuta profesorul să-și structureze ora într-un mod mult mai armonios. Lăsând la o parte faptul că aceste recenzii ar putea fi oarecum o armură în fața unor abuzuri care au loc la nivelul multor școli, consider că pentru cadrele didactice cu adevărat interesate de calitatea orelor lor de curs, acestea ar putea fi un instrument extraordinar de a ajuta sistemul de învățământ românesc, lucru pe care ni-l dorim cu toții. Cred că după atâția ani de lipsă de transparență în relația profesor-elev, nu ar avea sens să ne mai certăm între noi, mai ales pentru că nu este în interesul nostru general. De asemenea, să nu uităm acest aspect important: indiferent de cât de leneș este elevul, un dascăl adevărat va fi întotdeauna respectat.”
Eva afirmă că „dupa părerea mea, o schimbare de acest fel poate fi un mic pas în a schimba situația sistemului educațional in România. Din punctul meu de vedere, nu va fi nici un profesor defavorizat, ba din contră, va putea învăța lucruri noi de la elevi, la fel cum elevii învață de la dânșii materia predată”. Nici Robert nu crede că profesorii mai exigenți ar fi defavorizați iar Victor e de acord că până la urmă, „profesorul își face treaba”. Mihai e convins că „în opinia mea, ar fi o idee bună ca elevii să poată da feedback profesorilor, deoarece așa își pot da seama profesorii unde au de îmbunătățit în stilul de predare și în atitudinea de la clasă. Și nu cred ca vor fi avantajate sau dezavantajate nici o categorie de profesori, deoarece toți profesorii trebuie sa își îmbunătățească stilul de predare, unii chiar si atitudinea față de elevi.” Rico e de părere că „elevii ar trebui sa dea feedback profesorilor, dar și invers” iar Amalia indică și „criteriile după care ar trebui sa fie evaluați profesorii: competențele lor profesionale, relația lor cu elevii, activitățile pe care le propun pentru a face învățarea mai ușoară, prietenoasă, “accesibilă”.
Asta ca să vedeți câteva opinii. Cam toate cele pe care le-am primit sunt în aceeași notă. Nu credeți că plecăm de la o premisă falsă? Nu credeți că avem o părere greșită despre elevii noștri? Da, știu, unii nu învață, nu-și dau interesul, dar asta îi face oare și subiectivi? N-ați vrea să vedeți dacă lucrurile chiar stau așa?
Posibil să greșească în evaluarea pe care ne-o vor face. Cu siguranță va exista și o doză de subiectivism. Dar dacă nu le vom da această posibilitate, le refuzăm poate una dintre cele mai importante lecții de viață: cum să dea și sa primească feedback. Ori, acest lucru este fundamental pentru dezvoltarea personalității lor.
Evident, asta dacă vreți ca generațiile viitoare să nu fie tot niște adulți care sa bată din palme sau să înfiereze cu mânie proletară.
Cum suntem noi.
