Închide
Când a făcut o boacănă și este certat de unul dintre părinți, copilul, vrând să scape de o eventuală pedeapsă sau doar de reproș, merge la celălalt părinte, căutând înțelegere.
E firesc să cauți alinare la celălalt părinte al tău, însă felul în care o primești îți poate folosi sau, dimpotrivă, îți poate face rău și pe termen scurt, și pe termen lung.
Dacă mama te ceartă, iar tata te apără de mama, spunându-ți că ea nu are dreptate – când, de fapt, are – vei înțelege din asta că nu contează ce spune și ce face mama, tata te va apăra întotdeauna de ea, iar tu poți să nesocotești sfaturile ei, dorințele ei, educația ei, poți s-o nesocotești cu totul pe mama.
Dacă tata te ceartă – și nu are dreptate, nu ai făcut nimic, doar își descarcă nervii pe tine –, iar mama nu te apără, consideră că e normal să fii paratrăsnetul nervilor tatei, asta te face să te simți singur, într-o totală nedreptate și nesiguranță în familia ta, în casa ta, în locul unde ar trebui să-ți fie cel mai bine, să fii fericit.
Dacă mama îți face un reproș, tu te duci la tata să te plângi de mama, iar tata începe o ceartă aprinsă cu ea, în încercarea de a-ți lua apărarea, o ceartă din care tata iese câștigător, atunci vei învăța foarte repede cum să-ți manipulezi părinții, cum să „câștigi“ generând dispute între ei. Divide et impera se învață din practică.
Sigur, pot fi multe alte variante de exemple, cu roluri schimbate ale părinților, important este ca micuțul să nu fie nici abuzat emoțional, nici să nu fie apărat de un agresor imaginar și nici să nu ajungă încă de la grădiniță un manipulator.
Nu e deloc ușor să faci slalom printre orgoliile părinților și nici printre nervii lor bine întinși și, până la urmă, e treaba lor să se descurce cât mai bine și cu propriile orgolii, și cu propriii nervi. Și, mai ales, să nu aibă nimeni de suferit. Numai că în practică lucrurile nu stau atât de simplu. În practică, e necesar ca bunăvoința ambilor părinți să fie la cote maxime tot timpul – ceea ce e aproape imposibil, rămâne însă un deziderat permanent –, pentru ca orice sâmbure de neînțelegere să fie rezolvat cu dragoste și grijă, fără țipete, trântit de obiecte, amenințări și pedepse. Și, ia zi tu, cum se face practic asta? Greu, nu zic nu, chiar foarte greu. Numai că dacă te gândești tot timpul că o familie înseamnă, înainte de orice, dragoste, atunci chiar se poate.
Nu-ți iese ușor, poate nu-ți iese din prima, însă poți ajunge să-i spui copilului care se plânge de celălalt părinte – care are dreptate – că ești de acord cu acel părinte, explicându-i frumos, neapăsând pe vina copilului, ci pe capacitatea lui de înțelegere și pe aceea de îndreptare a greșelii, poți ajunge să iei copilul deoparte și să-i spui că celălalt părinte al lui este nervos și a greșit fiindcă a urlat sau a amenințat, să îmbrățișezi copilul și să-i fii alături cu tot sufletul – discutând cu părintele care a suprareacționat, când acesta se liniștește –, poți să nu-i faci jocul micului manipulator, atunci când vine să ți-l „pârască“ pe celălalt părinte, în încercarea câștigării de capital de rebeliune. Nu e deloc ușor să faci slalom printre nervi întinși, însă e o artă să ajungi la capăt învingător, adică să rezolvi lucrurile fără să produci suferință. Pentru asta e nevoie ca amândoi părinții să aibă încredere unul în altul, fiecare să fie convins de buna-credință a celuilalt, iar copilul va învăța în familie că situațiile tensionate își au întotdeauna rezolvarea în dragostea pe care membrii unei familii și-o poartă unii altora, indiferent cât de mari sunt provocările.
