Îndărătnic sau un pic neglijat?

Când e mic, face crize de tantrum, când mai crește, devine încăpățânat, se opune la orice-i spune sau propune părintele. În adolescență, aproape nu se mai poate discuta cu el.

Nu sunt nefirești crizele de tantrum, da, cele care-i fac pe unii părinți mai degrabă să se rușineze de postura în care-i pun pe ei copiii în fața prietenilor, cunoscuților, ba chiar a necunoscuților de pe stradă, decât să caute să înțeleagă originea unei astfel de manifestări a copilului și să o poată preveni pe următoarea. Micuții nu știu să-și gestioneze emoțiile, nu au nici achiziția limbajului, să poată exprima ce nu le convine, așa că ajung să urle și să se trântească pe jos pentru că ori vor ceva, ori nu vor ceva. Cu aceeași tărie. Copilul care se tăvălește în magazin sau pe trotuar, plânge și țipă e copilul meu.

De el îmi pasă mie, nu de privirile intrigate sau dezaprobatoare ale adulților martori fără voia lor la scenă, nu de reproșurile și sfaturile lor, pe care nimeni nu li le-a cerut. Pe copilul meu îl voi îmbrățișa, săruta și legăna, lângă copilul meu mă voi așeza pe podea sau pe dalele de piatră, să simtă că-l iubesc și sunt lângă el. Să simtă, nu să înțeleagă. În plină criză de tantrum, copilul nu înțelege nimic în afara furiei proprii. Dacă stau în picioare și-l admonestez, dacă țip și eu la el și-i spun cât de rușine îmi este cu el, cum deranjează el oameni nevinovați și cât de urât se poartă, copilul nu va simți decât că este respins, iar furia și suferința lui vor crește. Nici nu sunt foarte mare lucru manifestările astea ale celor foarte mici, trec odată cu vârsta și cu capacitățile copilului de a-și exprima dorințele sau nedorințele, mai ales capacitățile verbale.

Trec anii, copilul deja știe să spună ce-i convine și ce nu-i convine, dar asta numai dacă este încurajat să spună și ce nu-i convine. Altfel, adună în el multă nemulțumire și ajunge să fie ceea ce părinții și societatea numesc „îndărătnic“ sau „încăpățânat“. Sătul să fie apreciat numai atunci când manifestările lui sunt conforme așteptărilor părinților, profesorilor și altor adulți cu rol educativ sau formator în viața lui, copilul dezvoltă o imagine negativă de sine, crede că a devenit „bun de nimic“ și ori se izolează de familie, ori răspunde cu „Nu vreau“ la orice îi cer părinții. Atenția lor nu a fost una reală și constantă asupra lui, ei nu îl acceptă și nu îl cunosc pe el, ei vor doar ca el să răspundă așteptărilor pe care le au de la el. Or, asta e o formă de neglijare, ființa umană independentă și liberă care este copilul se opune cu obstinație unei astfel de forme de dresaj, iar suferința sa e pe măsura opoziției pe care o face familiei.

În adolescență, lucururile se pot complica până la ruptură. Tânărul nici nu-și mai aude părinții, fiind depozitarul unor ani de nemulțumiri care au săpat în el răni adânci și foarte dureroase. Nu se mai așteaptă să vină nimic bun din partea alor lui, așa că îi ignoră cât poate, ca să le supraviețuiască emoțional. Nu e ușor deloc, câteodată poate fi extrem de dificil și de neplăcut, să faci față provocărilor sufletești prin care trece ființa umană aflată în creștere, numai că rolul de părinte presupune exact această slujbă cu normă de douăzeci și patru de ore pe zi, în care îi ești alături și când îți place ce spune și ce face, și când nu. Sigur că nu-l aprobi când greșește, dar îl faci să simtă că-l iubești și-i ești aproape tot timpul, și la bine, și la greu.