Copilul meu, fii atent cu adulții

Când văd zilnic ce se-ntâmplă în societatea asta, mă gândesc că, poate, ar trebui să le vorbim zilnic copiilor despre lumea înconjurătoare, să-i învățăm să aibă mare grijă cu străinii, să se îndoiască de intențiile lor, să se îndoiască înainte de orice altceva.

Da, e absolut normal să te îndoiești, știm de la taica Descartes – Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum (Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist.) Însă vârsta la care suntem obligați să le spunem copiilor noștri să fie atenți cu străinii, să se îndoiască de intențiile lor bune, este vârsta la care copiii abia gustă, miros, aud, văd și pipăie lumea. În timp ce-i înveți care sunt culorile, gusturile, sunetele, texturile trebuie să-i înveți că pericolul poate veni prin străini. Să le spui că surâsul unui străin poate ascunde intenții rele. Practic, să le vorbești despre răul din lume, să le explici că unele lucruri nu sunt cum par și nici unii oameni, că există oameni care pur și simplu le vor răul. Și ei, mirați, te întreabă de ce. Pentru că ei nu au avut de-a face cu așa ceva. Și obții în primă fază îndoiala, dar îndoiala față de ce le spui tu, părintele. Fiindcă, în absența răului, copilul nu înțelege practic cum se poate acesta materializa.

Le spui că pot fi răpiți, violați, omorâți? Copiii nu înțeleg ce înseamnă toate astea. Nu au văzut niciodată un om care-a fost răpit, violat, omorât. Poate om violat au văzut, numai că la noi nu se vorbește deschis despre asta, așa că nu avem de unde ști dacă nu cumva omul din fața noastră ascunde o astfel de traumă. Dar și dacă am ști noi, informația asta nu ajunge la copiii mici.

Și-atunci, cum faci? Cum le semnalezi posibilitatea pericolului, fără să le induci frica de-a mai ieși din casă, fără să le inoculezi suspiciunea față de orice ființă umană? E dificil și, cu adevărat grav, nu poți face asta fără să le ataci bunul cel mai de preț al copilăriei, anume încrederea. Dar trebuie să o faci, nu ai încotro.

Pentru siguranța și integritatea lor, copiii trebuie să știe că poate fi periculos să se joace în locuri necirculate permanent de oameni – ganguri, scări de bloc –, că, deși nu le convine supravegherea permanentă a unui adult din familie, asta se întâmplă pentru ca ei să fie în siguranță, că a pleca de lângă părinte/bunic/bonă poate însemna un mare pericol – de curând, o fetiță de șapte ani, nesupravegheată de învățătoare, a ieșit din școală și a plecat pe străzi, iar când a fost găsită a spus că a fost în excursie –, că trebuie să evite să vorbească cu necunoscuții, că în niciun caz – pentru nicio bomboană, nicio promisiune – nu trebuie să plece cu vreun necunoscut, că nu trebuie să deschidă ușa când sunt singuri acasă, indiferent cât de insistent ar suna sau ar bate cineva la ușă, părinții au chei, că nu trebuie să creadă pe nimeni care vine să le spună că este din partea vreunuia dintre părinți și să meargă cu el/ea acasă sau în orice altă parte, să nu primească nimic de mâncare sau de băut de la nimeni, să nu meargă în casele colegilor de grădiniță/școală, fără să le spună părinților și să aibă acordul lor, să fie atenți la comportamentul educatorilor/învățătorilor/profesorilor, pentru a identifica eventuale acțiuni abuzive – iar aici trebuie să li se explice copiilor, cu exemple, ce presupune un comportament abuziv –, să-și supravegheze lucrurile fiindcă pe lumea asta există oameni care fură ș.a.m.d.

E delicat, neplăcut, însă paza bună trece primejdia rea.