fbpx

Radiografia adultului crescut în “palmele” tale

de Adda Barbu

Eu sunt un număr dintr-o statistică din anii ’80 despre copiii care au primit “corecturi” fizice de la părinți. Bine, nu numai de la părinți, ci și de la bunica, veri și frați.

A, nu! Nu provin dintr-o familie disfuncțională, ci din una foarte decentă, clasa medie, educată, în tipare. Ultima dată mi-am luat-o acum vreo 18 ani și a trebuit să spun stop. Sunt majoră și nu mai dați în mine! Mi-am recăpătat demnitatea.

Motivul bătăilor? Note sub 10, întârziat 5 minute după ora întoarcerii de la școală, întârziat 3 minute după ora de joacă, rupt pantalonii pe tobogan, cititul de cărți pe ascuns, o pată pe uniformă, șamd. Ce auzeam eu de la ei: Noi suntem familie respectabilă, NU NE FACI TU DE RÂS! Logica din spatele corecturilor: “unde da mama crește”, “bătaia e ruptă din rai” și celebrul “eu te-am făcut eu te omor”. Tehnici aplicate: palme, tras de urechi, pișcături, băț, bătător de covoare, curea și superbul furtun de la mașina de spălat (gri cu striații).

Ce am învățat eu din bătăi? FRICA. Da, orice făceam era trecut prin filtrul: cam câtă bătaie o să iau pentru treaba asta? Îmi amintesc atacurile de panică pe care le aveam când negociam cu mine dacă bat la ușă sau nu, dacă sunt pregătită să îmi iau bătaie din nou pentru o notă de 9. Rezultă că am învățat și asumarea faptelor (da, știu, sună tâmpit). Stresul și anxietatea mi-au fost surori în copilărie. De exemplu, printr-a 5-a, am luat un 7 la biologie. Am intrat în program de corecție: vei primi câte 10 curele la palmă în fiecare seară până îți corectezi nota. Vă imaginați cum simțeam eu apropierea orei 8 seara?

Simțeam că mi se scurge toată viața prin oase și se duce în fundul pământului prin tălpi. A durat cam o săptămână, însă cred că în perioada aia am îmbătrânit 2 ani. Neîncrederea în capacitățile mele intelectuale a fost un alt simptom trăit mulți ani. Nu am avut curaj să ies în față, să zic: eu știu. Incapacitatea de a ține un discurs în public a fost o altă piatră de cărat din cauza corecțiilor parentale.

Și mai e o chestiune idioată care se dezvoltă în copiii bătuți: în situații de conflict în afara familiei, prima reacție nu e să găsești o cale de ieșire din actul violent ci să ripostezi cu violență dublată de puterea urii împotriva agresorilor. Știu, nu suna logic, dar așa funcționează.

Au trecut 18 ani de la ultima bătaie și de la prima cărămidă pe care am pus-o să mă vindec de frică, anxietate și neîncredere. I-am iertat demult pe toți, mi-am demonstrat că pot, am pierdut ani reparând ceva ce familia mea a stricat. Încă mai am frici iraționale, tot nu mă simt confortabil să vorbesc în public și nu cred că reacționez bine în situații tensionate (slavă cerului că trăiesc într-un mediu pașnic).

Probabil nu o să fiu niciodată capabilă să îmi ating maximum de potențial pentru că mai am încă handicapuri, dar fiecare pas mic contează. Dacă ai citit textul asta și ești părinte, ești sigur că înțelegi ce am scris? Dacă ai îndoieli, mai citește odată. Așa cum sper că te vei gândi de două ori atunci când palma ta va porni spre fața copilului tău.

 

Citește și

Studiu World Vision: 1 din 2 părinți crede că lovirea copilului e pentru binele lui. Doar 1 din 10 nu și-ar bate copilul