Închide
Pot fi fericiți copiii la școală?
de prof. Marcel Bartic
Cică odată, demult, demult tare, într-o țară de peste mări și peste țări, trăia un mare înțelept. Era atât de deștept încât a demonstrat teoria relativității înaintea lui Einstein. Știa atât de multe încât a aflat ca doi plus doi fac patru înainte de a se inventa adunarea. Ar fi făcut și operații pe creier dacă s-ar fi lăsat careva pe mâna lui.
În fine.
Multă lume venea la el să-i ceară sfaturi, să-l întrebe ba una, ba alta. Tuturor le dădea răspunsul potrivit, soluția sau rezolvarea de care aveau nevoie.
Într-o zi, îi bate un cetățean la ușă. Bună ziua, mă scuzați de deranj, domnu’ înțelept, am o mare rugăminte la dumneavoastră. Sigur ca da, ia loc, ia zi, fiule, ce te frământă?
Preainteligentule, spune-mi și mie ce e fericirea!
Ca niciodată, înțeleptul s-a blocat câteva secunde. Și-a aprins o țigară, a tras cu sete un fum și a rămas așa gânditor preț de câteva minute. Într-un sfârșit, și-a revenit din contemplarea eu-lui interior și-i spune musafirului, nepoate, uite care e treaba. Unde stai? Păi, zice ăsta, aici aproape, în cartierul Primăverii. Da? Da. Perfect. Găini ai în bătătură? Da. Capre sunt? Sunt. Porci ai? Două bucăți. Cal? Cal nu dar mi-a rămas o junincă de la Joiana pe care am vândut-o vara trecută. Perfect.
Fii atent aicea.
Săptămâna viitoare bagi toate animalele în casă și stai așa cu ele cinci zile. Ai înțeles? Cinci, nici mai mult, nici mai puțin. Vii să vorbim după aia.
Zis și făcut, cetățeanul se conformează, se duce acasă și face după cum i-a zis înțeleptul. După cinci zile, se întoarce, transfigurat, dependent de Aspacardin și cu semne de alcoolism prematur. Maestre, ce mi-ai făcut, am crezut că înnebunesc, eram să mă sinucid cu paracetamol, nu mai pot, plesnesc cu dobitoacele în casă, o iau razna.
Auzi, n-o lua razna, șezi blând că acuma urmează faza a doua a experimentului. Te întorci acasă, dai drumul la animale, și după cinci zile vii la mine sa te consult. Ai înțeles? Executarea.
Revine ăsta după cinci zile, nici mai mult, nici mai puțin, cu o față de Mahatma Gandhi, iluminat tot din cap până în picioare și cu aură de înviat post răstignire. Ia zi, Gicule, cum ești, cum te simți?
Înțeleptule! Preaistețimea ta! Preainteligentule!
Sunt fericit!
Morala:
Să mă ierte înțelepții neamului care au dat lămuriri cu privire la fericirea elevilor în școală. Sunt oameni cu mai multă minte decât o să am eu vreodată. Foști miniștri ai educației, academicieni, scriitori și filosofi, nu sunt eu în măsură să-i critic sau să mă pun de-a curmezișul în fața cugetărilor lor profunde. O întrebare aș avea totuși:
A definit cineva fericirea aia?
De ce nu ar putea fi copilul fericit la școală? De ce fericirea presupune din oficiu excluderea unor reguli? De ce fericirea n-ar izvorî din bucuria Cunoașterii, din entuziasmul unui spațiu în care se simte în siguranță, protejat, validat și apreciat? De ce fericirea trebuie exclusă din școală doar pentru că noi, adulții, nu am fost niciodată fericiți în ea?
Nu mă duce pe mine mintea să dau un răspuns.
Știu doar că, pentru mulți copii din țara asta, fericirea e atunci când pleacă de la școală.
