Hai să-i scoatem pe copii dintre pereții ăia!

de Marcel Bartic, profesor de istorie

O, vă salut, bună ziua! Bine v-am regăsit! Ce mai faceți? Bine sănătoși? În trecere pe pagina noastră? Bravo, simțeam nevoia să conversez cu cineva. Numa’ un pic, că am de completat aicea un formular, de trimis cinci mailuri, de făcut un proces verbal și de centralizat niște acorduri de la părinți. Care acorduri? Cum care, pentru excursie,  normal. Acu, imediat le termin și după aia stăm oleacă de vorbă. 

Imediat.

Două secunde.

Trei secunde.

Patru secunde, mă scuzați. 

Gata, am trimis și mailurile, am sunat la restaurant, la cazare, am rezolvat și cu transportul, mi-au zis că nu se poate, trebuie să găsesc pe altcineva că s-a stricat mașina. Adică cum s-a stricat, am întrebat sfios. Că parcă aveați trei! Da, da’ două erau stricate de mai de mult. Aha. Așa deci.

Nu înțelegeți mare lucru din ce bâgui eu aici, este?

Păi, nici n-aveti cum dacă nu sunteți profesori. Eventual diriginți. Sunt în mijlocul operațiunii „Excursia”! Acea frumoasă activitate care oferă amintiri de neuitat, sudează prietenii, dezvoltă simțul aventurii și te pune să faci patru catralioane de miliarde de sute de mii de formulare, procese verbale, acorduri și dezacorduri. Mă rog, pe ultimele le fac eu de nervi că trebuie să fac atâta hârțogăraie. Ignorați-mă, am eu un of cu treaba asta. Nu, nu cu excursia,  asta e faină, numa’ partea cu hârtiile mă omoară cu nervii.

Excursia în sine e grozavă! Zău, m-am gândit de multe ori. Când o să cresc eu mare și o sa mă fac Președintele României Ultra Educate, prima lege pe care am sa o dau va fi una care se va numi „Școala pe coclauri”. Eu vorbesc serios aicea, nu știu de ce râdeți. A, că n-o să fiu Președinte? Normal că n-o sa fiu, nu m-ajută freza. Vorbesc serios, aș da o lege să se poată face școală pe toți munții, câmpiile, cetățile,  muzeele, deltele, pădurile, lacurile sau oceanele țării. Bine, știu, n-avem oceane, da-mi plăcea cum sună. Eu mă uit de multe ori la copiii ăștia săracii, cum stau închiși între pereții ăia enervanți, șase ore pe zi, pauză de zece minute, meditații când ajung acasă, după aia au de făcut teme, de mers la clubul de pian, clarinet și mandolina, pregătire la engleză pentru examenul Cambridge sau mai știu eu ce s-a mai inventat pe lumea asta. Domne, eu nu zic ca nu sunt bune, da’…

Asta nu mai e copilărie.

Stați un pic, că mă sună de la transport. Alo? Bartic sunt, da. Dacă am factura? Da, o am. Să fac avioane din ea? De ce? Că nu se pot face elicoptere? Domne, sunteți de-o nesimțire incredibi…

Na, că mi-a închis. 

Asta e. Căutăm altă firmă. 

BienDormir MAX EXTENDED RELEASE  este conceput sub formă de comprimate cu eliberare prelungită astfel încât să elibereze treptat o concentrație optimă de ingrediente active ce asigură menținerea unui somn fără întreruperi, pe durata întregii nopți.

Ce spuneam? Nu mai știu. A, gata, mi-am amintit, vorbeam de excursii. Cum ar fi, numa’ gândiți-vă un pic. Cum ar fi să le explici copiilor oleacă de geografie, de istorie, de ce nu și un pic de matematică,  sigur sigur s-o putea și un pic de fizică, un strop de chimie, un exercițiu de literatură sau poezie pe o cărare de munte sau pe lângă zidurile vechi ale unei cetăți? Cum ar respira copiii ăia un pic de aer curat, i-ar mângâia soarele în obraji și le-ai putea povesti că lumea asta mare și frumoasă de care tot vorbim la lecții există de-adevăratelea,  poți să pui mâna pe ea, poți să o măsori,  să o calculezi, să o cânți sau să o reciți! Poți să cunoști oameni fascinanți, locuri uimitoare, să înțelegi cât de mare e universul ăsta în care trăim și cât de puține știm încă despre el! 

Am putea face și evaluare, știți? 

De pildă,  copiii ar putea face ei niște comentarii. Nu să le învețe pe ale altora. Comentarii pe care să le transmită ghizilor, profesorilor, oamenilor pe care îi întâlnesc în călătoriile astea. Am putea pune note pe cât de interesante ar fi întrebările pe care le pun. Da, de ce vă mirați? Învățarea nu înseamnă capacitatea de a recita niște răspunsuri formulate de alții ci magia de a ști să-ți pui și să pui întrebări. Motorul evoluției umane a fost, nu-i așa,  curiozitatea.

Hai să-i facem curioși pe copii!

Hai să-i scoatem dintre pereții ăia!

Hai să le arătăm că au de ce să învețe!

Stați puțin, că se aud niște voci nervoase în public. Poftim? Ce-ați spus? A, că e bătaie de cap? Domne, nu vă contrazic, sigur că e. Ocupă-te de organizare, fă dosarul, caută cazare, o firmă decentă de transport nu una care să-ți ia și pielea de pe tine. Stai cu ochii pe copii ca pe butelie,  domnu’ vreau la baie, domnu’, mi-e foame, domnu’, Victor mi-a mâncat sandwichul și mi-a dat cu rucsacul în cap! Domnu’, mi-am uitat portofelul în camera de hotel!

Adevărul e că, la partea cu pierdutul și uitatul lucrurilor, îmi stă inima-n loc ori de câte ori aud un început de propoziție cu „domnu’, mi-am uitat…”. Aici, recunosc, încă n-am un antidot. Le zic înainte de plecare, le zic pe drum să verifice de o mie de ori, mai trec o dată prin camere înainte sa le eliberăm dar, nu știu cum se face, cineva tot își uită sau pierde câte ceva. Cum a fost aia cu portofelul. Am sunat la hotel, nu era. La restaurantul în care am mâncat cu o zi înainte, nici acolo. La muzeu n-avea cum, că aveau hainele pe ei. M-au sunat părinții,  m-au sunat bunicii, m-a sunat o mătușă de-a unui cumnat al vecinului care trebuia să preia copilul să mă întrebe unde-i portofelul. 

Mă rog, într-un sfârșit, l-au găsit. Era în rucsac în punga cu tricoul murdar de la iaurtul pe care l-a mâncat cu o seară înainte la seara de film. 

Da’ când îi vezi așa entuziasmați, zău dacă mai are importanță. Uiți de oboseală, uiți de toate și îți rămân în minte numa’ clipele alea în care îi vedeai chiuind pe vreo cărare, pe marginea unui lac, mâncând împreună, înghesuiți unii în alții sau cântând în autocar. Și, pe drumul de întoarcere, te gândești că ai reușit intr-o excursie de două zile să le oferi mai multă emoție și ocazii de a învăța o mulțime de lucruri decât în tot restul anului. Ajungi acasă,  parchează autocarul, îi preiau părinții și,  când se face un pic de liniște, îți spui în sinea ta

Am reușit. 

Am facut-o și pe asta. 

După care suna telefonul. Alo? Da, eu sunt, bună ziua! De la hotel? V-ascult.

Mi-am uitat portofelul pe masa de la recepție?

Articol susținut de Fiterman Pharma.