Închide
De noi
de Petruț Rizea, profesor pentru învățământul primar și psiholog
Memoria poate fi, de cele mai multe ori, parșivă. Ea nu ține cont de ce ne dorim noi. Ca și inima, uită și își amintește doar după bunul ei plac.
Unii oameni au noroc și sunt înzestrați cu o memorie cuminte, ascultătoare și răbdătoare care să le amintească cele mai frumoase lucruri în momente de suferință, de mare cumpănă.
Recunosc că a mea nu m-a ajutat prea mult. Dar știu că a elevilor mei nu va fi la fel. Ei își vor aminti de noi, de profesorii lor. Și o vor face cu amănunte. De ce? Pentru că nici nu conștientizăm cât spațiu ocupăm în viața lor și cât de mult din ceea ce însemnăm le lăsăm în lungul drum pe care îl parcurg către creștere și dezvoltare.
Stăm zilnic alături de ei, ore întregi în care le suntem și profesor, mamă, tată, prieten, doctor, polițist și lista ar putea continua la nesfârșit.
Dacă îi punem pe părinți într-o bulă a excepțiilor, noi suntem totul pentru ei.
Și da, la acest capitol, memoria nu a fost parșivă cu mine, și m-a lăsat de fiecare dată să culeg imaginile și vorbele cele mai frumoase pe care le-am auzit/ trăit în școală, alături/ de la dragii mei profesori (mai buni sau mai puțin buni, fiindcă nu toți suntem la fel și perfecțiunea nu există). Dar așa cum mi le amintesc, nu imaginile sau cuvintele mă transpun ca o mașinărie a timpului în acel trecut frumos, ci emoțiile unice pe care le trezesc acestea în sufletul meu.
Parcă mă și văd acum pășind sfios pe pragul învechit al școlii, tocit de pașii atâtor generații. O văd pe doamna învățătoare, înaltă, într-un palton lung și negru, cu părul roșcat și întors într-o coadă liberă pe spate, cu niște cercei ce atârnau greu pe urechile dânsei. Simt mirosul de lemn vechi al băncilor, simt mirosul de cretă umedă, a vitrinelor încărcate cu te miri ce lighioană împăiată. O văd pe doamna dirigintă în pragul laboratorului de Chimie, acolo unde urmau lungile ședințe de judecată în care trebuia să deslușim cine a bătut la ușa cancelariei și a fugit.
Sunt imagini, sunete, mirosuri, atingeri, emoții și clipe pe care nu le putem înlocui cu nimic altceva, fiind statornice în sertarul amintirilor cu pile la memorie, că deh, are și ea minusurile ei.
Sunt bucuros, sunt încântat că la un moment dat voi face parte și eu din acel sertar cu pile și că undeva, într-un cabinet de doctor, într-o sală de clasă, la pupitrul unui președinte, la casa de marcat a unui magazin am să apar în mintea celor pe care îi educ acum cu toată grija și protecția pe care le-o pot oferi.
E ceva ce nu poți cumpăra, și ceva ce nu poți obține dacă nu-ți iubești elevii.
