Închide
De Gabi Bartic, CEO Brio
Acum vreo 20 și ceva de ani, într-o întâlnire mai amplă cu niște cunoscuți, un tânăr (și probabil că foarte avut) cuplu povestea cum „au fost” la ski. Un prieten mai apropiat al cuplului care știa că domnul nu skia a întrebat „cum, te-ai dat și tu? Știam că nu skiezi”. Domnul a spus: „A, nu, am plătit un monitor să se dea cu X (numele doamnei), să nu se plictisească”.
Nu știu de ce m-am gândit la povestea asta când, aseară, citeam postarea Oanei (Mosoiu) despre admiterea la Facultatea de Psihologie. De fapt când citeam comentariile la postarea care anunța o admitere bazată pe un test standardizat de critical thinking/reasoning.
Rezum aici, să nu fie cazul să scotocim prea mult:
– la ce materie se învață critical thinking? (cu variantele: ce manuale sunt, de ce nu ați dat bibliografie sau modele de teste sau ce profesori predau așa ceva)
– ce le trebuie copiilor de Psiho să știe Mate (nu știu testul, dar bănui că sunt de raționament, nu de aplicat formule de Mate)
– prea mulți itemi în prea puțin timp
– faceți experimente pe copiii noștri
– nici voi nu puteți rezolva testele alea
– ce vină au „bieții copilași” că (diverse) cu corolar: „Au ieșit copiii plângând, copii super buni, medaliați/olimpici/orice”, o să fie traumatizați pe viață.
Departe de mine să cred că Oana are nevoie de ajutor, e perfect capabilă (ba chiar cu mult mai multă știință în spate decât aș putea avea eu vreodată) să comunice exact cât și cu cine crede ea necesar, voi spune doar că eu, care vorbesc despre testare standardizată de ceva timp, am citit, în toate variantele și cu toate pelticelile aferente (datorate faptului că noi ne adresăm copiilor mai mici) opoziții similare. Mai cu seamă când a fost vorba de pilotarea masivă a instrumentului, în cadrul Pilotului Național.
Toate aceste opoziții ne spun așa: nu suntem capabili să contestăm nevoia de reformă în evaluare. Cumva, o înțelegem. Cumva, înțelegem și că modelul vechi (învățăm un manual, luam niște meditații și-l reproducem la un examen, apoi îl uităm cu desăvârșire) e și el complet falimentar. Dar nu pricepem de ce trebuie să schimbăm noi. Noi știm deja ruta: copilul are de dat un examen, cumpărăm manuale și auxiliare, căutăm meditatori de succes, plătim meditatorul, ne asigurăm că dresajul funcționează, copilul ia examenul, gata. Când cineva spune: nu ne interesează să fi tocit manualul, o să-i învățăm noi manuale mai serioase. Ne interesează însă să vedem că sunt capabili să învețe mai serios, să gândească pe cât posibil corect, să facă raționamente clare (psihologia utilizează toate aceste abilități) – atunci ne speriem. N-avem nici pe cine da vina dacă nu performează (nu e materie școlară gânditul corect, ci o abilitate transversală), nu putem repara cu un an înainte cu meditații, nu avem de spus decât că „nu e în programă, nu e manual, e prea lung, e prea greu, s-a speriat copilul”. N-avem ce-i reproșa copilului „am băgat atâtea meditații în tine și tu n-ai luat”. În general, la un așa examen e copilul cu ce-a rămas cu el după școală.
Dar nouă ne e frică de asta. Pentru că știm că nu a rămas cu mare lucru și că în general nu l-am încurajat să învețe, să citească decât „ce trebuie la examen”. Și mai știm că n-am plătit pe nimeni să-l învețe să gândească.
Și în fața oglinzilor care ne arată ce a rămas cu copilul după 13 ani de școală, ce fel de adult va crește el, cât din mușchiul ăsta al raționamentului și al reflecției i s-a dezvoltat, noi spunem „la ce-i trebuie?” Spunem asta pentru că știm că n-am plătit pentru asta. Pentru că noi știm, deja, educația e gratuită, dar e „de câți bani, atâta succes”.
Nimic nu ne face mai fericiți decât să repetăm tipare vechi de când lumea. Dar reproșăm standardizării exact că nu ne lasă să fim creativi. Cam cât de creativi ne-ar lăsa să fim un examen dintr-un manual tocit cu meditatorul care știe toate tiparele de subiecte de examen.
Am spus pe un perete că ne sperie foarte tare să fim văzuți cum suntem noi, fără bibliografie atașată. Citim manuale de cum să ne purtăm la întâlniri, cum să fim părinți, cum să ne jucăm cu copiii, cum să ne rezolvăm problemele în cuplu, cum să fim turiști, cum să iubim. N-avem cum să dăm un examen doar cu ce suntem noi: pentru că noi, ăștia super-creativi, nu știm cum suntem, de fapt, fără un manual și-o metodă infailibilă pentru care plătim.
„Come as you are” va deveni sperietoarea tuturor părinților, mai puțin, iată, a copiilor, care și-au asumat această convenție înscriindu-se în numere atât de mari la acest examen.
Pun și cântecel. Deși e previzibil.
