Închide
de Gabi Bartic, CEO Brio
Mă hotărâsem ca, o vreme, să nu mai scriu despre educație. Îmi găsisem un refugiu comod și ofertant în alte zone, cu mai puține umori. Ieri însă am citit o opinie a unui om din sistem (o profă de română) și iată, angajamentul meu de a nu mai opina public pe tărâmul educațional s-a dus pe apa Sâmbetei. Sau Lunii, după caz.
Dintre toate opozițiile care-i sunt aduse testării standardizate, cea care doare cel mai tare, fiind în egală măsură neadevărată, dar și extrem de puternică, este aceea că „ucide creativitatea”. Scriau niște zeci de domni și doamne care semnau o scrisoare acum o vreme – ajungi să înveți/memorezi niște grile, ca la examenul de permis, și gata. Nu intru în vreo polemică legată de scrisoarea cu pricina – nu ea e vinovată, ci acțiunea de a minimiza și duce în derizoriu ceva ce nu stăpânești. Mă leg doar de „spiritul” și de ce transpare din ea. Așadar, testarea standardizată ucide creativitatea, nu schimbați actualul fel de a da examene, avem nevoie de eseu să iasă la suprafață creativitatea elevului român.
Departe de mine să fiu vreo specialistă în felul (creativ, înțeleg) în care se dau acum examenele. Copilul meu e suficient de departe de acel moment cât să-mi permit să tratez subiectul cu detașarea specifică nebunului sau ignorantului. Dar am citit ieri, pe mai multe pagini, revolta unei profesoare care, la preluarea unei clase a VII-a, a preluat elevii la pachet cu șabloanele de caracterizate învățate de toți pe de rost în care „schimbau doar personajele și trăsăturile”. Știm cu toții practica: elevii sunt învățați să înmagazineze niște tone de expresii, fraze, pagini, analize întregi, pe care le scot „din joben” în niște acte de prestidigitație căreia-i spunem eseu/analiză originală/scriere creativă sau cum mai vrem noi să-i spunem. Nu faptul că un profesor a găsit așa practică m-a făcut să ies din carapacea pe mi-o construisem și din care nu plănuiam să mai ies degrabă. Ci mirarea unui om din sistem că acest lucru se mai practică.
Da. Se practică. Dresăm copiii pentru examene. Copiii învață perseverent doar „ce se dă” la examen, sărind peste materia și materiile care nu sunt „de examen”, operează cu șabloane, cu opiniile altora pe care le repetă-n cor alături de colegii de clasă sau de meditații ca pe niște imnuri sau rugăciuni înălțate zeului-barem. Și noi ne mințim, dar mai grav, îi mințim că așa sunt creativi. Că așa au înțeles textele pe care le studiază. Că așa și-au dezvoltat gândirea critică. Umplând pagini de cuvinte și expresii de lemn care bifează, punct cu punct, baremul.
Am în minte și azi rumoarea pe care am produs-o când, întrebată fiind despre „Ion”, am spus că nu mi-a plăcut cartea. O citisem, chiar de două ori, nu reușisem să trec, mental, de scena violului și-mi bubuia în cap ușurința cu care colegii mei patinau în cercuri în jurul întâmplării aceleia fără să o numească. M-am încăpățânat să scriu analiza textului povestind despre cât de mult m-a marcat întâmplarea și scriind, într-un fel de act terapeutic, despre cât de greu e pentru o adolescentă care idealiza amorul să citească Ion. Din motivul ăsta și din multe altele. Scriind acum asta, realizez cât de exagerată era reacția mea. O fi fost, dar era a mea. N-o fi fost creativă, dar a fost extrem de personală, defel copiată, imposibil de reprodus și, cu siguranță, nebifând niciunul dintre punctele din bareme imaginare asociate subiectului.
Ne plângem că standardizarea ucide creativitatea. (Argumentul e fals, dar tema acestei postări nu e apărarea testării standardizate). Aș răspunde, amar, după ce am citit comentariul doamnei cu pricina si sutele de răspunsuri la el: „Nu o ucide. N-ar mai avea ce. Ați ucis-o deja cu dresajul național pe care-l practicați în sălile de clasă și căruia îi spuneți pregătire pentru examen”.
Pun muzică. Și vă rog pentru ceva ascultare activă. Versurile spun povești.
