Cămășile albe cu tricolor

Photo 147999239 © Libux77 | Dreamstime.com

de Marcel Bartic, profesor de istorie

Încă de la primele ore ale dimineții, tanti Magda și domnu’ Costel dereticau de zor în sala de sport în vreme ce Iulian, informaticianul, făcea ultimele pregătiri cu instalația de sonorizare. Cam bârâia una dintre boxe iar pacostea aia de microfon când mergea, când nu mergea. Se tot chinuia de câteva minute bune să potrivească niște cabluri care nu se lăsau aranjate pentru nimic în lume. Dumnezeu cu mila, și-a spus, mai mult ca pentru sine, tânărul. Sper numa’ să nu se ia curentul, c-am încurcat-o. Se duce naibii toată festivitatea de 1 decembrie… 

Magdo! Auzi, ai terminat de măturat? C-așteaptă copiii afară! Le dau drumul sau cum? A, încă un pic? Bine!

Vocea a replicat răspunsul către cei care așteptau în fața ușii. Da’ să nu faceți gălăgie, auziți? Că trebuie să vină și domnu’ primar și să ne găsească în ordine! Popescule, tu de ce n-ai venit în cămașă albă? Cum n-ai știut? 

Pe la nouă fără un sfert, tocurile doamnei directoare au început a bocăni grăbit parchetul sălii de sport. Iuliane, ești gata? Hai, că intră copiii. Costele, mută masa aia mai spre mijloc! Așa, și microfonul. Viorico, spune-le profesorilor că pot intra cu elevii. Pe rând, fără să se bulucească pe-aicea!

Încet, încet, sala a prins a se umple de voci tinere și vesele, pierdute într-o mare de cămăși albe cu o floare tricoloră la piept. Agitați, profesorii încercau să-i grupeze pe clase și pe cicluri dar, sătui de cât au așteptat pe hol, copiii au prins a se fugări prin sală chicotind zgomotos. Na, mai potolește-i dacă poți!

Băăăă!

A înțepenit toată lumea, profesori și copii laolaltă. Vocea stridentă a doamnei director și tocurile bocănind sacadat pe parchet au paralizat dintr-odată zumzetul vesel din încăpere. Vine domnu’ primar, ia, hai, toată lumea la locurile voastre, exact cum am repetat. Copiii de la cor unde sunt? Viorico, adu-i aicea în față! În partea stângă, da. Popescule, tu de ce n-ai cămașă albă? Băi, parcă sunteți bătuți în cap, vă spune omul de zece ori și nu pricepeți. Ei, n-ai știut, tacă-ți gura aia. Iuliane, merg microfoanele? De unde-i dau drumul? A, de aici? Perfect. Ia! Probă de microfon, unu doi, unu doi. Nu dai drumul la imn până nu-ți fac eu semn!

Aaaa, domnu’ primar! Bine ați venit la noi! Vă așteptam!

Toată un zâmbet, doamna director i-a ieșit în întâmpinare arătându-i respectuos cu mâna drumul spre masa de prezidiu.

Da’ ce mai faceți, doamna Pricop, ce bine îmi pare să vă văd! Da’ ce bine arătați astăzi, vai, de mine, domnu’ primar, nimic deosebit, doar un costumaș nou. Da’ poftiți, vă rog, da, da, acolo, la masa de prezidiu, ei, ba chiar la mijloc aicea, cum să nu. Doar sunteți musafirul special al școlii noastre!

Tuns scurt pe la tâmple, fălcos și roșu în obraji, cu o burtă care îi încăpea cu greu sub costumul prea strâmt pentru kilogramele lui, musafirul s-a oprit pentru câteva clipe în fața mulțimii de elevi și profesori adunați în sala de sport. Și-a plimbat mulțumit privirile peste copiii care stăteau aliniați în fața lui și a rostit un bună „bună ziua” scurt și a scos o foaie de hârtie din buzunarul de la piept. A despăturit-o tacticos, și-a pus pus ochelarii și și-a dres grasul de vreo două ori.

Dragi elevi!

S-a mai uitat o dată la cei din fața lui. Într-o parte, camuflat de câțiva elevi mai înalți, l-a zărit pe elevul Popescu, cel fără cămașă albă. Cam nemulțumit, s-a uitat întrebător la doamna directoare care a dat din umeri a lehamite.

Dragi elevi!

Ne aflăm astăzi aicea… S-a oprit o secundă să se uite pe foaie. Ne aflăm aicea pentru că astăzi marcăm un eveniment fundimental… Adică fundamentil… Fundamental, a reușit într-un sfârșit să rostească pacostea aia de cuvânt. După care a început să citească de pe foaie, poticnindu-se din când în când și respirând cu rapiditate. 

Astăzi comemorăm 104 ani de la Marea Unire când peste o sută de mii de oameni s-au strâns la … Cum? Aniversam? Așa, aniversam, nu comemorăm, mulțumesc, doamna directoare! Deci ne-am adunat astăzi aicea pentru a închina un gând pios celor care s-au jertfit pentru ca noi, astăzi,  să avem o țară! 

O țară care, așa cum spune și cântecul, suntem aicea stăpâni toți românii care simt și gândesc românește care reprezintă chintesința…, chintesența trăirii istorice de veacuri care o avem noi, românii. Deci să nu uitați că avem obligația morală de a apăra, cu prețul vieții noastre, indepen…, indepin…, independința și suveranitatea si unitatea României! Care este patria la noi  toți ca o mamă bună și să nu lăsăm dușmanii din holdele, cum zice și imnul țării noastre, prin holdele care le avem noi. Holdele, sigur că da, în sensul metamorfotic al cuvântului pentru căci holdele noastre sunt acuma în prezentul nostru niște încercări cu caracter socio-economic care o să le rezolvăm noi până la urmă. 

Discursul a mai continuat împleticit câteva minute, lăsând să se evapore asupra copiilor cuvinte precum patrie, iubire de neam și țară, recunoștință și act istoric. Cuvintele treceau printre copii și se loveau de pereții coșcoviți ai sălii de sport, oprindu-se în poarta cu plasa ruptă și barele ruginite. Cei mai mici dintre spectatori și-au cam pierdut răbdarea la un moment dat și au început sa-si dea coate și să mustăcească amuzați. 

Într-un sfârșit, domnu’ primar și-a terminat discursul, și-a ridicat privirea din foaie și a strâns coala în palma dreaptă,  mototolind-o și aruncând-o ușor pe masa de prezidiu. Din inerție, bucata de hârtie s-a dus mai departe decât preconizase posesorul ei și a căzut pe jos. Doamna directoare a dat, cu un gest subtil, cu piciorul în ghemotocul de hartie până a dispărut din raza unghiului vizual al celor prezenți. 

Ei, și-acum, imnul! Hai, copii! 

Din boxe au răsunat dintr-odată binecunoscutele acorduri iar vocile copiilor au început să le acompanieze cu vocile lor. Nu s-au sincronizat foarte bine cu startul așa că, în scurt timp, nu se mai înțelegea nimic, iscandu-se o harmalaie generală din care razbateau, din când în când, câte un „din somnul cel de …”, „barbarii de tirani”, „deșteaptă-te, române din …”. În fața lor, solemni și cu mâna la inimă, domnu’ primar și doamna directoare încercau să țină pasul când cu muzica din boxe, când cu copiii, dând din buze după cum li se părea că se potrivesc mai bine cu zgomotul majoritar.

Suferința s-a terminat, într-un sfârșit, după a patra strofă. 

Copiii au zbughit-o spre ieșire în ciuda încercărilor disperate ale profesorilor de a menține, cât de cât, o ordine. În urma lor, pășind agale, doamna directoare îi explica primarului niște lucruri importante pe care acesta le asculta cu urechea într-o parte și încercând să nu piardă nici un cuvânt. 

În scurt timp, sala s-a golit. 

Un singur copil, rămas mai la urmă, s-a îndreptat și el spre ieșire. În dreptul mesei de la prezidiu, s-a oprit pentru o clipă și a făcut câțiva pași înspre aceasta. S-a uitat în jurul lui ca și cum ar fi căutat pe cineva după care s-a aplecat, a ridicat bucata de hârtie cu discursul primarului și s-a uitat câteva secunde la ea.

A strans-o puternic în palmă.

A mai privit o dată în jur.

S-a uitat la cămașa lui albastră. 

Și a aruncat hârtia la coș.

A închis ușa după el iar în sală s-a făcut,  în sfârșit,  liniște. 

Sursă foto: https://www.dreamstime.com/union-team-hands-multcultural-people-over-romanian-flag-topview-image147999239