Închide
de Marcel Bartic, profesor
Am cunoscut mulți profesori dedicați meseriei lor și copiilor care le-au fost dați în grijă. N-au ezitat niciodată să facă tot ce le stă în putință pentru a le fi aproape elevilor, dăruindu-le timp, energie, entuziasm și, atunci când a fost nevoie, o încurajare și o vorbă bună. Oameni care și-au înțeles profesia ca pe o vocație și o datorie morală, înțelegându-și menirea până în cele mai profunde straturi ale conștiinței lor. Indiferent că erau profesori în școli din mediul rural sau de la oraș, de stat sau private, acești profesori au știut cum să le ofere copiilor învățare cu sens și să le insufle dragoste pentru cunoaștere. Întotdeauna am crezut că profesorii salvează vieți. Le salvează de mediocritate, de ratare sau indiferență. Niciodată însă nu m-am gândit că ar putea salva vieți la propriu. Până acum.
Astăzi am cunoscut un cadru didactic care a salvat viețile unor copii.
O cheamă Larisa Bilous, are 35 de ani și vine din Ucraina.
Înainte de 24 februarie, preda la o școală din Odesa ca profesoară de limba ucraineană. Vorbește foarte bine și limba română așa că ne-am putut înțelege cu ușurință în cadrul interviului pe care i l-am luat. Înainte de invazia rusească, avea o viață normală, alături de familia, prietenii și colegii ei de la școală. “Eram fericită”, spune Larisa. “Trăiam la fel ca toți ceilalți oameni din alte țări. Îmi plăcea ceea ce făceam, iubeam copiii, mergeam la lucru. Auzeam vești despre război dar nu am crezut că s-ar putea întâmpla așa ceva. Nu mi-am putut imagina că în anul 2022 mai poate fi posibil un război de felul acesta”.
Cum a început războiul pentru Larisa
“N-am să uit niciodată cum a început totul. Pe 24 februarie, la 4 dimineața, am auzit niște zgomote foarte puternice. Ne-am speriat. Ne-am luat copiii în brațe și ne-am întrebat atunci ce să facem. Nu aveam vești din partea autorităților. Atunci ne-am hotărât să rămânem totuși în Odesa. Ne-am gândit că lucrurile nu vor sta totuși atât de rău încât să plecăm din casa noastră. Până seara însă toate benzinăriile erau pline cu mașini care trebuiau să alimenteze, drumurile erau foarte aglomerate cu oameni care voiau să iasă din oraș și, până la sfârșitul zilei toate magazinele erau goale. Nu mai găseai nimic de cumpărat. Lumea a intrat în panică.”
“Ne-am hotărât să plecăm la părinții mei, într-un sat din apropierea Odesei. Acolo era ceva mai liniște. După două săptămâni, am primit un telefon de la cineva din conducerea școlii la care lucram care mi-a spus că elevii orfani din oraș și împrejurimi urmează a fi evacuați și au nevoie de însoțitori. M-a întrebat dacă aș vrea să fiu unul dintre ei. Nici n-am știut ce să spun în primul moment. Nici măcar n-aveam pașaport. Nu mi-ar fi trecut vreodată prin cap că voi avea nevoie. Acolo era toată viața mea. Acolo lucram, aveam planuri să ne cumpărăm o mașină, un apartament. Sigur că n-aș fi vrut să plec niciodată din țara mea.”
Și totuși… Larisa a spus da.
“M-am sfătuit cu soțul și cu părinții mei și am hotărât totuși că trebuie să-i ajut pe acei orfani și să le fiu alături. Am decis să îi iau și pe cei doi copii ai mei și să plec. Am luat legătura cu cei din conducerea școlii și le-am spus că sunt de acord. Mi s-a spus că voi pleca alături de un grup de copii în România. În prima fază, nu știam exact unde și cum. Duminică seara am plecat cu trenul până la Ismail iar de acolo cu bacul până la Isaccea. Pe 15 martie eram în România.”
Fugiți din calea războiului
Pentru grupul de copii toată experiența acestei călătorii a fost una dificilă. “Copiilor le-a fost frică, spune Larisa. N-au mai fost niciodată într-o țară străină, nu cunosc limba așa că vă imaginați cum s-au simțit. Dar faptul că am fost foarte bine primiți în România, toată căldura și ajutorul pe care le-am primit de la voluntarii care ne-au preluat a contat foarte mult și au atenuat mult din starea de panică cu care venisem. Am fost găzduiți la un centru din București, unde am fost și suntem tratați foarte bine. Ne desfășurăm programul de școală în condiții bune. Eu predau online elevilor mei de la școala din Odesa iar copiii cu care am venit intră și ei la ore, tot online, la școlile din Ucraina în care erau înscriși și până să venim în România.”
“Copiii cu care am venit au, unii dintre ei, șaisprezece, șaptesprezece iar câțiva au împlinit, acum, de când suntem în România, optsprezece ani. Unii dintre ei vor să se întoarcă acasă. Alții însă nu vor. Ar vrea să se angajeze aici dar nu au dreptul să o facă. Nu au documente, nu au un statut clar și nu pot părăsi acest centru. Autoritățile din Ucraina recomandă ca, în cazul celor care împlinesc optsprezece ani, să se întoarcă în țară dar nu e o directivă obligatorie. Dacă tinerii aceștia însă aleg să rămână aici, nu au un statut clar, documente, nu au nici o posibilitate de a se întreține, de a se angaja undeva și de a-și asigura singuri existența.”
Sunt sigur că instituțiile statului român vor găsi o soluție pentru acești tineri, i-am spus Larisei la sfârșitul discuției noastre. Așa cum o mulțime de voluntari s-au implicat pentru a-i aduce în România în siguranță, departe de gloanțe și bombe, fără îndoială că vom găsi mijloace prin care să-i ajutăm să-și continue viața potrivit propriilor aspirații.
În definitiv, nu au nici o vină că războiul le-a dat toată viața peste cap.
