Povești din cancelarie: Zâna Măseluță

de Marcel Bartic, profesor de istorie Zâna Măseluță

Niciodată nu mi-a plăcut să scriu condica. Nu știu de ce. Cred că este singurul document școlar care m-a enervat la culme dintotdeauna. Nu i-am văzut niciodată rostul. Știu, trebuie consemnată activitatea, lecțiile, prezența… Știu. Dar, nu știu de ce, întotdeauna mi s-a părut pierdere de vreme. Cine vrea să vadă cu adevărat ce fac în sala de clasă, pur și simplu, îi poate întreba pe copii. Se poate uita pe caietele lor. Sunt o mie de alte metode prin care poți verifica dacă un profesor face ce trebuie, când trebuie și cum trebuie. Mărturisesc, am scris întotdeauna condica cu mintea în altă parte. Mi s-a întâmplat, uneori, să mai încurc rubricile. Să semnez în locul vreunui coleg sau chiar să scriu, din greșeală, vreun cuvânt pe care-l auzeam aiurea în cancelarie. 

Uite așa am ajuns să scriu odată, în loc de marile descoperiri geografice, ceva ce nu v-ați aștepta să vedeți vreodată în vreo condică drept titlu de lecție.

Zâna Măseluță.

Trebuie să stiți că, pe vremea în care completam condica aia tradițională, că acum s-a mai schimbat de când cu comisia de tăiat hârtii, era bătaie pe ea. Nu mă întrebați de ce. Parcă era o competiție care cum să o scrie mai repede. Care ieșea de la oră, fuga-n cancelarie să o completeze de parcă, dacă mai întârzia un pic, fugea careva cu ea în Papua Noua Guinee. Deh. Metehne de-ale noastre, de-ale profesorilor. Ba, mi s-a întâmplat odată, să ajung eu mai repede și, bucuros că am prins-o liberă, m-am apucat conștiincios să scriu cele două luni, de fapt, zile, iertați-mă, stau prost cu memoria și poate mă citește, doamne ferește, vreun fost director. M-am trezit apostrofat, ce faci, domnule, nu știai că pauza asta e rândul meu? Mă iertați, doamnă, nu știam. În ce pauză credeți că ar fi disponibilă? Prima din semestrul următor. Aha. Nici o problemă, atunci am să o completez. Mă rog, m-am luat cu necazurile și am uitat că voiam să vă povestesc ceva. 

Ceva cu Zâna Măseluță. 

Într-o zi, nu știu cum s-a nimerit, am văzut-o. Era acolo, pe masa din cancelarie, singură, singurică. Preventiv, m-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, și, când m-am convins că nu o mai vânează nimeni, am înhățat-o și dă-i bătaie cu cele două lu … adică zile, după cum am mai menționat. Pe la a patra rubrică eram deja cu mintea pe alte continente și spații istorice, amintiri din tinerețe, universuri paralele, chiria și facturile la lumină. 

În cancelarie se mai afla o colegă, stilul smuls-experimentat, care le știe pe toate, le-a făcut pe toate, avea gradul I, gradul II, gradul III, gradație de merit și un început de statuie în fața școlii pentru merite deosebite, participări la olimpiade naționale, județene și intergalactice. Eu îi dădeam bună ziua în scris, doar cu aprobare de la director și număr de înregistrare. La un moment dat, a intrat în cancelarie o altă colegă, mai la început de carieră și mai apropiată așa de planul terestru. Cam cum eram și eu pe vremea aceea. Ce faci dragă, gata orele, ai terminat? Ce faci cu pramatia aia de Dorin? L-am avut și eu anul trecut, mi-a scos sufletul. Doamnă, să știți că Dorin nu e un copil rău. Nu are mamă, ai lui abia se descurcă cu banii. Poate că de asta e mai agitat. Dar mi-e drag, cred că o să-l pot ajuta, uite, astăzi, a reușit să citească lecția aproape fără greșeală.

Eu completam condica. Scrisesem deja pentru prima lu … zi. Dar, în mintea mea, îl vedeam deja pe Dorin. Îl știam și eu din vedere. Din pauze. Foarte agitat, într-adevăr. Nu stătea locului nici o clipă și, nu de puține ori, îl găseai încăierat ba cu unul, ba cu altul. Dar avea o privire inteligentă și un ceva ce te făcea să-l îndrăgești imediat. 

Ce agitat, dragă, că e pușlama de-a dreptul, ascultă la mine că am experiență. Am mai văzut eu dintr-ăștia, perora vocea intergalactică. Doamnă, credeți-mă, se poate lucra cu Dorin, a fost mai greu la început, până s-a obișnuit cu mine, cred că are nevoie de un pic de afecțiune. Uite, trebuie să vă povestesc ce i s-a întâmplat astăzi. A venit tare trist la școală. La început, nu a vrut să-mi spună ce i s-a întâmplat dar l-am convins și mi-a mărturisit că i-a căzut un dințișor. Și că a întrebat acasă de ce la el nu vine niciodată Zâna Măseluță, cum vine la ceilalți colegi. Fratele lui mai mare, care îl aduce de obicei la școală, i-a spus că nu există și a râs de el când a văzut că și l-a pus în ghiozdan. Dorin a venit plâns la prima oră. Atunci eu i-am spus că o cunosc pe Zâna Măseluță și, dacă-mi dă mie dintele, am să i-l dau eu când o voi întâlni. Și m-a crezut! Mâine am să-i strecor ceva bun în ghiozdan și am să-i spun că e de la ea.

Ai înnebunit, dragă, da’ ce ești tu, mama răniților, stai liniștită, treaba noastră e să-i învățăm carte nu să-i ținem în brațe aicea. Mâine, poimâine, ne trezim că trebuie să le legăm și șireturile, ei, asta-i, numa’ pretenții. Tonul vocii intergalactice crescuse de răsuna deja toată cancelaria. De aia se duce naibii școala. În loc să facem educație trebuie să-i mângâiem pe creștet. Păi, pe vremea mea, nu exista așa ceva, domnule, școala era școala, elevul își știa locul, era respect, nu ca acuma. Au luat-o toate razna….

Eram cu ochii pe condică dar mintea mea era în altă parte. Mai auzeam, din când în când, cuvinte rostite apăsat, strident, nervos, premianți, coroniță, premii, catalog, repetenți, disciplină… dar eu îl vedeam deja pe Dorin cum se trezise de dimineață și căuta ceva sub pernă. Și căuta. Și căuta. Și plângea. Și căuta. Când… mi-au căzut ochii pe condică. Și mi-am dat seama că am scris, în loc de marile descoperiri geografice…

Zâna Măseluță.

Am lăsat-o așa.

A fost cea mai importantă lecție pentru mine din acel an școlar.