Închide
Alo? Tu vorbești serios? Au dus-o la spital? Dar când s-a întâmplat? Dar tu de unde știi? Da, doamna, eram acolo, știți, eu stau gard în gard cu Maria și am auzit tot! A snopit-o în bătaie! Zău, am crezut că o omoară! Am înțeles, bine, fugi la oră acum, vorbim mai târziu!
Marcel BARTIC
Alo?
Hei, buna seara, doamna! Ce mai faceți? Puteți vorbi? Da, Maria la telefon! V-am sunat să vă întreb dacă doamna diriginta e bine. Am încercat să dau ieri de ea și nu mi-a răspuns. Îmi făceam griji. Dumneavoastră sunteți bine? Ei, eu ce să fac? Uite, azi sărbătorim, e ziua soțului, i-am făcut tort și ne pregătim să-i cântăm la mulți ani! Sigur, suntem cu toată gașca aici, copiii tocmai ce-au venit de la școală! Ce mă bucur să v-aud, doamnă! Ei, cum era să nu vă sun? Sunteți ca familia mea, ce să mai. Câți ani au trecut? Stați, că nici nu mai știu. Să fie nouăsprezece? Da, exact, nouăsprezece ani, doamne, cum a trecut timpul ăsta…
Conversația a mai continuat așa câteva minute, cele două voci pierzându-se într-un murmur blând, îmbrățișate de un zâmbet cald, invizibil. Cuvintele au oprit timpul în loc, răsucindu-l, ca într-un joc de șotron, spre o fereastră a memoriei prin care se vedeau aievea chipuri și locuri știute doar cele două voci. A fost de ajuns o tresărire de gând. O mirare de toamnă. Și paginile poveștii s-au dat singure înapoi.
Pentru cine ar fi venit pe atunci pentru prima dată în sat, poate că școala nu i s-ar fi părut altfel decât altele. O școală ca toate școlile. Cu o curte mare cu castani și o droaie de copii care alergau în toate părțile. Cei de-ai locului erau însă tare mândri de ea. I se spunea „Mica Sorbonă„. Înainte de Revoluție, acolo erau repartizați profesori tineri veniți de la București. Cred că erau de ăia care n-aveau pile la partid, săracii. Dar foarte bine pregătiți. Ieșiți de pe băncile Universității din București, cu visuri de cercetare și publicații, cu abonamente la reviste de specialitate, eheei, cum rar mai vezi în zilele noastre. Cum s-a întâmplat, cum s-a nimerit, că s-a strâns acolo o generație de dascăli unul și unul. Și s-a cunoscut. Am făcut școală, domnule, spuneau oamenii din sat.
Unii dintre tinerii trimiși prin repartiție, cum se făcea pe-atunci, în „Mica Sorbonă” au rămas în sat. Și-au întemeiat o familie, și-au făcut o căsuță și si-au lăsat o bucată de suflet în sălile alea de clasă încălzite la sobă. Dintre ei s-au ales directori care au gospodărit școala ani de zile. Au îmbătrânit acolo și au dat mai departe și altor profesori ceva din felul în care știau ei să-i învețe carte pe copii. Mulți dintre ei, amărâți tare, săracii. Fără de nici unele. Se atașau de profesorii lor de parcă le-ar fi fost o a doua familie. Ba chiar mai mult ca acasă unde, de multe ori, îi aștepta munca pe tarla sau vreo mamă de bătaie.
Alo?
Doamna, mă mai auziți? A, să mă iertați, oi fi rămas eu fără semnal la telefon. Doamna, eu nici acuma nu uit cum ați venit dumneavoastră în ziua aceea după mine. Ei, cum n-a fost mare lucru, doamna? Ba a fost! Și cât a fost!
În ziua aceea…
În ziua aceea, în curtea scolii, cete de copii alergau țipând zgomotos și vesel. Câțiva dintre ei se războiau pe lângă o minge pe terenul de fotbal, străjuit de porți vechi din fier, strigând de mama focului unii la alții „pasează, pasează!”. Un grup de fete îi priveau chicotind misterios iar un năpârstoc de la clasa a treia scâncea necăjit că vrea și el să dea un șut. Măcar unul! Of, câtă hărmălaie, și-a spus un cetățean care trecea prin fața școlii. Ei, ce să le spui. Copii! E pauza mare!
Clopoțelul a răsunat dintr-odată întețind parcă gălăgia. Încet, încet, însă, neastâmpărul a prins a se ostoi, mutându-se, cu câteva octave mai puțin, în sălile de clasă iar în curte s-a așternut liniștea. Doar doamna Eugenia Pîrvu, diriginta de la clasa a opta, mai zăbovea sub umbrar, ascultându-și îngândurată o elevă.
Tu vorbești serios? Au dus-o la spital? Dar când s-a întâmplat? Dar tu de unde știi? Da, doamna, eram acolo, știți, eu stau gard în gard cu Maria și am auzit tot! A snopit-o în bătaie! Zău, am crezut că o omoară! Am înțeles, bine, fugi la oră acum, vorbim mai târziu!
Ușa cancelariei s-a deschis brusc iar pașii doamnei diriginte s-au oprit în fața profesoarei de limba engleză. Ileana, lasă condica. Hai. Plecăm. Mergem la Călărași, la spital, s-o vedem pe Maria. Îți povestesc pe drum.
Au găsit-o, într-un sfârșit, într-un salon de la etajul doi al spitalului municipal. Era întinsă pe pat, cu o perfuzie în mână și privirile pierdute în gol. Ce-ai pățit, fată dragă, ce s-a întâmplat cu tine? A urmat un ropot de plâns aproape isteric. Doamna! Doamna, n-am vrut! Credeți-mă, n-am vrut! Am încercat să scap!
Hei, gata, liniștește-te, s-a terminat, vei fi bine, ai să vezi!
Cum am să fiu bine, doamna? Cum? Tata nu m-a crezut! Mi-a spus că eu sunt de vină! M-a bătut rău și mi-a spus că nu mai am ce căuta la el acasă! Ce mă fac, doamna, ce mă fac? Unde să mă duc?
O sa am un copil, doamna! Cum să-l cresc? Unde? Cu ce? Am doar 14 ani, doamna! Am doar 14 ani…
O tresărire de gând. O mirare de toamnă. Și imaginea Mariei în brațele celor două profesoare din salonul de la etajul doi al spitalului municipal s-a pierdut ca o amintire urâtă în murmurul molcom de la telefon. Cele două voci se auzeau ca un balsam așezat peste dureri nespuse și uitate. Peste anii în care magia primului sărut a fost spulberată de atingerea brutală, animalică, a unor semeni de-ai ei în care a avut încredere. Peste amărăciunea de a fi alungată de acasă doar pentru că nu s-a putut apăra. Peste nopțile friguroase în care a dormit în scări de bloc sau pe tarabe din piață. Peste ziua în care a trebuit să-și ducă copilul născut din neiubire la un orfelinat. În întunericul acelor ani, singura lumină venea dinspre chipurile doamnei diriginte și colegei ei, care au ajutat-o să nu se prăbușească într-un hău al existenței ei din care nu ar mai fi ieșit niciodată. Au ținut-o strâns, strâns, de mână și i-au dat puterea de a-și lua viața de la început. Au fost lângă ea când a cunoscut un om alături de care a descoperit că poate iubi din nou. Împreună cu care și-a făcut o familie, familia aceea pe care și-a dorit-o atât de mult în toți acești ani.
Mica Sorbonă este acolo și astăzi. O găsiți, cum să nu, că nu e departe de București. Ei, s-a schimbat acuma. S-a modernizat. Mai că nu-ți vine a crede. Au website, catalog electronic, tot felul de proiecte, laborator cu calculatoare și videoproiector. Dar profesorii să știți că tot așa au rămas. Cu drag de copii de parcă… de parcă ar fi ai lor. Așa au prins de la generațiile mai vechi, așa fac și acum. Sunt personajele unei povești care a avut un final fericit. Sunt oameni care au și-au intrat în rolul de mamă și tată pentru niște copii de care, altfel, nu i-ar fi păsat nimănui. Dar nu toți au șansa asta. Nu toate copilele umilite sau batjocorite au reușit să-și revină după o astfel de traumă. Pentru cele mai multe, copilăria s-a terminat brusc, fără putință de întoarcere. Fără nici un chip luminos lângă ele, mistuite de povara unei vieți lângă niște părinți, vecini sau colegi care le învinovățesc tot pe ele. În școli cu ziduri înalte și reci, care nu le spun nimic. Absolut nimic. Nici măcar un …
Suntem aici. Suntem cu tine, fată dragă.
Doamnă, vă las, că v-am ținut mult la telefon. Să-i spuneți doamnei diriginte că am întrebat de ea! Poate treceți pe la noi săptămâna viitoare! Ei, da ce deranj, ne-am bucura mult sa vă vedem! Daa, sigur că vă păstrăm tort, numai sa veniți!
Alo? Mă auziți, Doamna?
Vă mulțumesc!
Articol susținut de
