Închide
10 pe linie
de Gabi Bartic, CEO Brio
Citim pe toți pereții: avem olimpici, cel mai cel lot la Mate, cel mai cel și la Info, cel mai cel și la Latina, la Excel și la Chimie. Copiii noștri au 10 pe linie, nu e niciun test bun să-i măsoare. Luptăm la baionetele virtuale și corp la corp în fața cancelariei pentru 10 pe linie. Și-l obținem, nu s-a născut proful aia să ne spună că al nostru nu EXCEPȚIONALUL.
Dăm coronițe întregii clase. Avem sute de mii de medii de 10. Și alte sute (multe) de mii peste 9.
Mai vin, din vreme-n vreme, câte un val de vești proaste: PISA, de exemplu. Sau rezultate anunțate de unii și de alții (da, și de noi, dar nu e important). Atunci n-avem dubii: testele-s greșite, nu așa se face. Și oricum NU E DESPRE COPIII NOȘTRI. Cine știe cine a dat testul. Ce, cunoști tu pe cineva?
Să mai învățăm, zic unii. Nu poate fi corectă inundația aia de note enorme în cataloage. Ieșim pe stradă, vedem și noi copii. Mergem cu ei în autobuz. Îi auzim. Vedem la ce se uită pe varii canale. N-ai cum fi supra-dotat și să-ți placă așa ceva. Ei, ce știi tu. Generația asta e altfel. Rupe la Mate, dar ascultă manele, ce, tu respectai regulile? Da, și ei sunt rebeli. Rebeli, dar cu 10 la Mate. Te uiți în jur: unde-s inginerii? Unde-s super-mecanicii? Unde-s super-inventatorii? Au plecat, auzi ce întrebare. Nu se poate, nu dau calculele, n-au plecat toti, or mai fi rămas câțiva. Ce știi tu, îți spun. Ce știu eu ce calcule faci tu? Ce, tu ai avut 10 la Mate?
Mai vine câte-un examen la care nu toți pot lua 10: jos! Ce, alea-s subiecte? Dă-le că le fac eu. Nenorociți o generație. Nu una, două, cinci, 10. Da, notele-s prea mari, dar lasă-le-așa mari anul ăsta să termine al meu și apoi fă ce vrei!
Sistemul educațional e-o sumă de mici și mari minciuni: mințim copiii de mici că-s toți perfecți. Luptăm pentru excepționalismul lor cu oricine: când nu mai avem cu cine, luptăm cu rațiunea. Mințim că toți își fac treaba, ne mințim că problema e mereu în altă parte. Mințim că suntem drepți, competenți, calificați. Mințim că nu mai avem nimic de învățat și nicăieri de crescut. Mințim că vrem schimbare. Mințim că avem cu cine s-o facem. Mințim că tot ce ne lipsește sunt banii.
Ne lipsește de fapt tot ce e de la noi și câțiva cenți: ne lipsește exercițiul sincerității, al acceptării ne-excepționalismului, al feedback-ului care te pune la muncă, dar care-l crește pe celălalt. Când toți vor să fie mințiți, cei care spun adevărul sunt niște ciudați și trebuie dați afară: ca măselele de minte. N-au nimic, dar deranjează. Când tot ce trebuie să faci ca să fie liniște e să pui șiruri lungi de 10 și să „dai simplu” la examen, să pui 8 și să dai cât să ia doar 5% 10, ca-n orice statistică sănătoasă, poate fi un act sinucigaș.
Ne mirăm ironic legat de cum cresc unii în sondaje, mințind și făcând circ. Ne mirăm degeaba, ei fac ce cere toată țara: ne mângâie excepționalismul pe cap și ne fac frecție orgoliilor bazate pe nimic până când adevărul devine doar bucuria nebunilor. A câtorva nebuni care nu vor să mintă.
Nu pun muzici în comment. Pun TED-ul meu. Am vorbit despre note, dar mai ales despre cât rău facem cu 10-le.
