Degeaba ne uităm în sus, dacă nu vom zbura niciodată
04 Aprilie 2024, 22:00
Degeaba ne uităm în sus, dacă nu vom zbura niciodată
de Gabi Bartic, CEO Brio
Am înțeles că instalarea oricărei forme de supraveghere în clasă ar fi un atac la intimitatea participanților la actul … educațional. Pot înțelege, ba chiar pot empatiza cu asta (despre cum în alte țări se poate cu uși deschise, geam la ușa clasei, camere și tot ce trebuie, să ne spună experții, chiar nu mă pricep).
Nu înțeleg de unde s-a concluzionat că actul educațional ce se petrece în școlile publice e un act intim și are nevoie de uși închise, mai ceva decât Focul Sfânt care (așa e legenda) se aprinde în Biserica Sfântului Mormânt în anumite condiții și (doar) cu anumite prezențe admise.
Aș fi de acord cu asta dacă aș fi fost (vreodată), aidoma poporului participant la mai sus amintitul miracol, martoră a unor frecvente miracole educaționale la care sunt expuși copiii în clase. Dacă aș vedea o țară întreagă de copii care vin de drag în clase, care freamătă de emoția ce anticipează alchimii ce se petrec în sălile de clasă. Da, aș admite că acela e un miracol și trebuie să se petreacă după uși nu doar opace, ci și ferecate. Cu 24 de lăcate, ca să fie tot ca-n povești. (ISU would not agree, though).
Aș fi de acord cu asta dacă școala ar fi cu-adevărat tratată ca un spațiu al unei relații intime (nu fizic intime, să nu-mi săriți în cap, sunt mii de feluri de alte relații care-s intime fără a fi defel fizice) între profesori și elevi. Dacă aș vedea la orice pas copiii iubiți și protejați de profesorii lor, cu griji bune pentru sentimentele celuilalt, profesorii prețuiți și așteptați cu emoție și freamăt de niște elevi cărora acei profesori au știut să la deschidă atât de mult inimile, mințile și ochii, încât trăirile lor în sala de clasă să fie cu adevărat unele atât de personale încât să fie oricărui privitor aproape frică să nu spargă bula perfectă creată în jurul învățării. Hai, corola de minuni, că tot e la modă ca model de eșec.
Aș fi de acord dacă participanții la actul educațional s-ar purta cu școala cum se poarta cu casa lor, cu scrisorile lor de dragoste, cu mesajele cele mai dragi, cu amintirile cele mai bune, cu locul cel mai privat și mai necesar a fi protejat al vieții lor.
Dar nu e așa. Nimeni (afară poate de câțiva dereglați) nu vor să pună reflectoare și mâna murdară pe o crisalidă în timpul transformării. Nimeni, afară de țațele blocului, nu vor să știe cum și ce își spun de drag oamenii care se iubesc.
Actele perfecte nu pot fi disecate. Pot fi privite fie admirativ, fie recunoscător, de la distanță. Ce trebuie supravegheat sunt devierile de la aceste acte perfecte (care, cred că suntem de acord, nu există în sălile de clasă). Să punem lumină pe procese imperfecte în speranța că ele se pot face, treptat, mai bune, ar trebui să ne bucure. Ar trebui să fie în spiritul științei pe care ar trebui s-o promovăm în școală. Să punem pătura peste experimentele din laborator nu ajută nici știința, nici învățarea și face inutil laboratorul.
Până atunci, aș vrea să ne gândim ce ne deranjează mai tare: că am avea claritate asupra unui act corect (caz în care claritatea nu ar trebui să ne încurce, ba din contră), sau că am avea claritate asupra proceselor imperfecte și a lucrurilor de corectat? Pentru că, de fapt, în educație, ne-am obișnuit să fugim de însăși esența educației: corectarea, îmbunătățirea acțiunilor, comportamentelor și cunoștințelor ce pot fi îmbunătățite.
Respingerea oricărui instrument care ne-ar ajuta (sau forța, pe alocuri) să fim mai buni, mai corecți, mai echitabili, e un bolovan pe care-l cărăm cu toții atârnat de piciorul a ceea ce numim Educație. Degeaba ne uităm în sus dacă nu reușim să scăpăm de el. Nu vom zbura niciodată.
Am și muzicuță. Cu versuri, cum vă rog mereu.
