Andreea Talmazan: ”Vrăjitoarea de limba română”

Începutul școlii este unul încărcat cu emoții, în special pentru părinți. Copiii sunt veseli sau nu, sunt interesați de nou sau nu, sunt curioși sau nu. Pentru copii începutul școlii este asociat cu obligații, cu program, cu restricții și mai puțin cu entuziasmul. Există în mediul on-line o caricatură în care părinții sunt fericiți de începerea școlii care este similar cu vacanța. Ei bine, nu e chiar așa.

Scriu textul acesta având în minte în mod special un anumit tip de începuturi: clasa 0, clasa a V-a și clasa a IX-a. Fiecare în sine vine cu așteptări, neliniști, întrebări, îndoieli. Cum va fi învățătoarea/învățătorul, cum va fi diriginta/dirigintele? Deja s-a trecut de prima etapă, cea în care se caută „cea mai bună școală”, „cel mai bun învățător/învățătoare” și s-a consultat Google după referințe despre dirigintă/diriginte. Nimeni nu scapă pe online. Și bine că se întâmplă așa.

La începutul anului școlar totul miroase a nou, de la rechizite până la uniformă. Toate așteptările sunt ca cei în mâinile cărora ajung copiii să fie dascăli cu adevărat, din vocație. Însă lucrurile mărunte, cele care fac diferența apar în timp, poate chiar în prima lună. Încep să umble zvonurile printre ceilalți părinți care așteaptă în fața școlii, alături de tine, ieșirea copiilor, zi de zi. Apoi vin ședințele cu părinții în care afli destul de repede cât este fondul clasei, fondul școlii și fondul de cadouri, care sunt materialele auxiliare de care au nevoie și tot așa.

Dar nu despre asta voiam să scriu. Ci despre nevoia de a fi, în calitate de părinte, mereu atent la mesajele copilului fie ele verbale sau non-verbale. Dacă după un timp își schimbă comportamentul, dacă începe să plângă sau să spună că el nu mai vrea la școală, dacă devine apatic sau, dimpotrivă, are crize de furie nejustificate, iscate dintr-un eveniment altfel lipsit de importanță, dacă nu îi mai fac plăcere activitățile care altădată îl entuziasmau, atunci e o problemă. Unii copii pot verbaliza foarte clar cu ce se confruntă: bully-ing din partea colegilor sau chiar a profesorilor, pedepse nejustificate, pedepse la grămadă pentru greșelile unora sau altora, atitudini amenințătoare din partea cadrelor didactice, comparații inutile între copii sau chiar și între clase.

Am pățit-o și m-a durut durerea copilului meu. Și am amânat cu un an ceea ce ar fi trebuit să fac din prima secundă. L-am învățat să spună ceea ce i se întâmplă sau se întâmplă în jurul lui. Învățătoarea avea încredere în el că spune adevărul. Nici eu nu am pornit vreodată de la premisă că el minte când relatează ceva. Dar în clasa a V-a au apărut problemele. Deși a intrat, în urma unui examen, la clasa de engleză intensiv a școlii la care era încă din clasa I, colectivul de copii care s-a format a fost unul foarte pestriț. Unii dintre ei erau violenți verbal și fizic și în mod evident nu știau să respecte reguli, oricât de mici ar fi fost ele. Și erau copiii unor părinți recalcitranți, cu care era foarte greu să discuți cu argumente.

La această situație s-a adăugat atitudinea profesorilor și în special a celei de română, care ne-a fost „vândută”, de directoarea școlii de la acea vreme, ca fiind cea mai bună din sector. O fi fost, nu zic nu, foarte pregătită în domeniul său, dar la capitolul pedagogie și la cel al psihologiei copilului, era, aș putea spune, corigentă. E drept, și prezența fizică o ajuta. După prima oră de română, copilul meu mi-a spus că arată ca o vrăjitoare.

Ca la fiecare început de an și de semestru, profesorii de matematică și de română, dau lucrări de evaluare inițială. După cea de la română, părinții interesați puteau să meargă să vorbească cu profesoara. Fiul meu a luat o notă bună spre foarte bună, ceva de genul 8,70. Știam că punctul lui forte nu este caligrafia și nici cu partea de compuneri nu este prieten. M-am dus să o întâlnesc. Descrierea de vrăjitoare nu era foarte departe de adevăr: o femeie care nu zâmbea, te iscodea din priviri, la momentul respectiv își purta și părul în inconfundabilul coc comunist (ulterior s-a tuns mai modern) și care mi-a spus clar și răspicat că îi va taxa la note și că aceasta este metoda prin care îi va determina să învețe. I-am spus că personal nu mă interesează notele, ci aș vrea să știu cum îi va încuraja să citească mai mult. A rămas uimită de ce auzea de la mine și mi-a spus că le va da lecturi de vacanță (lucru care nu s-a întâmplat în cei doi ani pe care, din nefericire, i-am petrecut acolo).

Rezultatul a fost că nivelul la română al copilului meu a scăzut mult sub nota evaluării inițiale. Dar nu asta era marea problemă. Ci faptul că venea acasă furios pe ce se întâmpla la școală, că profesoara îi compara în permanență cu alți copii, că „mai are puțin și ne spune în față că suntem proști”, că îi asculta și nu le dădea nici un feedback. Că se uita mereu iscoditor, cum spuneam, la ei și când le preda și când îi asculta. Nu le dădea nicio lucrare scrisă, cu excepția tezelor. Am aflat că aceasta este tehnica de a nu putea fi contestate notele, deci ea. Și, implicit, metoda de a-i determina pe părinți să apeleze la ea pentru meditații. Nu am dovezi concrete în acest sens, altceva decât vorbele părinților care și-au dus copiii la ea la meditații și care apoi i-au retras, pentru că nici acolo nu a dat prea mult randament.

La sfârșitul clasei a V-a, fiul meu nu o scotea din vrăjitoare și demon. Ajunsese să afirme clar că urăște română. A fost momentul în care m-am speriat și cu lacrimi în ochi mi-am sunat o prietenă și am rugat-o să îl ajute. Lui i-am spus că nu este normal să ajungă să urască limba română, limba lui maternă, de care va avea nevoie tot restul vieții, din cauza unei persoane cu evidente probleme de personalitate, o persoană care în mod evident nu-și iubește meseria și nu iubește copiii. Dar a fost momentul în care NU am plecat, deși ar fi trebuit, la o altă școală. Motivele de natură emoțională au fost mai puternice: deja cunoaște copiii/colegii, cunoaște profesorii, e un mediu pe care îl știe de cinci ani. Am greșit! Să nu faceți ca mine!

Și urmează clasa a VI-a. Evaluarea inițială bună spre foarte bună. În paralel băiatul meu lucra cu prietena mea și astfel a ajuns ca la clasă, la ascultare, să aibă note mari, de 8-9. Atitudinea lui față de ea se schimbase ușor, dar nu foarte mult. Îl trântea la teze unde, în mod surprinzător, îi găsea motive subiective de depunctare. După prima ședință cu părinții, a mers la oră și a tunat și fulgerat că „sunteți singura clasă a căror părinți nu vor ca voi să învățați.” Pe motiv că nu am fi vrut să cumpărăm o culegere despre care NU a menționat vreodată că ar trebui cumpărată. Între timp se schimbase și directoarea, căreia i-am înaintat un Memorandum semnat de toți părinții din clasă (cu excepția a 3, care aveau alte interese). Răspunsul a fost tipic: copiii sunt de vină! Am păstrat toată corespondența pe care am avut-o din poziția de președinte al comitetului de părinți în acea perioadă cu școala.

Mai spun doar că am fost să contest o singură notă, cea de la teza de pe semestrul II. Unul dintre subiecte cerea să descrie ceva în 150 de cuvinte spațiul avut la dispoziție fiind de două rânduri și jumătate de 10 cm. I-am spus că nici eu, ca adult nu pot scrie atâtea cuvinte în spațiul acela. Mi-a replicat că trebuia să scrie pe margine sau să mai ceară o foaie. I-am cerut să-mi arate o singură lucrare în care un copil a scris pe margine și am întrebat-o dacă le-a spus de la început că pot să mai ceară o coală albă. Nu putea să îmi arate lucrarea unui alt copil și nu le-a spus că pot cere o altă coală. Trebuia să se gândească el. Lucrarea a fost reevaluată de alte două profesoare, nota a rămas aceeași.

Din casa a VII-a l-am mutat la altă școală, asumându-ne toate riscurile ce țineau de dimensiunea emoțională. Pentru că tranziția să fie mai ușoară, am apelat chiar la susținerea unui psiholog. La sfârșitul clasei a VII-a copilul meu citește cu mai multă bucurie, scrie mult mai frumos, media lui este mult mai mare și își face temele la română cu o mai mare responsabilitate. Și asta datorită bunătății și răbdării prietenei mele, dar și a calității umane a actualei profesoare de română. Când am văzut cu ce medie a încheiat anul la limba română ne-am jucat puțin cu ideea de a-i trimite o copie după carnet și o scrisoare „vrăjitoarei”. În care să-i mulțumească pentru că datorită atitudinii cu care i-a tratat, mama lui s-a decis să-l mute la altă școală și uite ce bine a evoluat. Însă copilul meu a zis: „Nu pot să fiu atât de dur cu ea. Mă gândesc că poate nu o prind într-o perioadă emoțională bună. Știi, soțul ei era foarte bolnav. Nu aș vrea să o fac să sufere.”

Dacă am salvat ceva cu această mutare la o altă școală, a fost sufletul copilului meu. Pentru că dincolo de toate notele și toate umilințele pe care le-a trăit în relație cu acea femeie, sufletul bun este cel care îi va fi suport și izvor de resurse în viitorul lui ca om!

Dacă aș fi să dau timpul înapoi, l-aș muta încă din clasa a V-a. Și dacă totuși aș fi ales cum am ales, l-aș muta din clasa a VI-a. Orice argument emoțional precum: știe colectivul, are prieteni, s-a obișnuit cu școala etc. nu-și are rostul. Sunt otrăvurile care nimicesc în timp psihicul copilului. Să nu faceți ca mine. Nici renumele școlii, nici valoarea pe piață a unui cadru didactic, nici măcar colectivul de colegi nu merită umilirea vreunui copil. I-am spus și lui că la vârsta asta este ușor să se adapteze la orice mediu, fie el bun sau rău. Dar de ce să nu încerce să se adapteze la unul nou?

Am încercat cu sesizări oficiale și am obținut dispreț. Și, bineînțeles, nelipsitul: copiii dumneavoastră sunt de vină. Nici o urmă de dorință de colaborare. Nici un gram de înțelegere și de dorință de a face lucrurile diferit din partea școlii.

Dar cred că mi-a salvat copilul de un bullying al unui cadru didactic față de care am epuizat toate celelalte căi legale.

Evenimentele sunt reale și au fost trăite la Școala Iancului din București!