Profesori care le spun ”Mulțumesc!” elevilor la sfârșitul orei
25 Septembrie 2023, 21:54
de Alexandra Chirea, profesoară de Limba franceză
Astăzi, în timp ce ieșeam de la clasa a VII-a, la Evrika, s-a deschis și ușa de la sala de lângă mine și am auzit un „mulțumesc, copii, la revedere!”. Era profa de mate, ieșea de la clasa a IV-a. Poate părea o nimica toată, dar vă zic că nu e deloc așa, va rog să dați oleacă înapoi și să citiți încă o dată. „Mulțumesc!” Câți profi v-au spus vouă „mulțumesc” la sfârșitul orei când erați elevi? Mie, niciunul, niciodată. O să vă întrebați pentru ce le-a mulțumit Elena unor copii de clasa a IV-a. Le-a mulțumit pentru că au ascultat-o, pentru că au încercat să fie activi, pentru că au scris, pentru că s-au jucat, pentru orice s-ar fi întâmplat în acea ora de mate. Mie, una, mi se pare cel mai mișto că Elena le-a mulțumit unor copii de clasa a IV-a și și mai mișto că a zis-o atât de natural încât, acum, nu m-ar mira dacă nu și-ar aminti. Asta mi-a spus mie foarte mult despre ce fel de profă, dar și ce fel de om este Elena. Nu știți? Va spun, că să nu mai ziceți că vă arăt numai exemple negative. Elena este o profă care își respectă copiii și îi tratează că de la egal, pentru că așa trebuie să facă un profesor, să arate întâi el însuși respect, chiar dacă copiii lui sunt „doar” clasa a IV-a. Spunându-le „mulțumesc”, Elena le arată, de fapt, un model de comportament, le transmite indirect că îi înțelege că au depus un efort (uneori mai mare, uneori mai mic, după putință, după vârstă) să o asculte și le răsplătește acest comportament și încearcă astfel să îl întărească. Toate astea doar dintr-un simplu „Mulțumesc”?
Da, nici nu știți câte minuni pot face cuvintele, dar mai ales tonul pe care le rostim. Prietenos, dar ferm, înțelegător, dar impunând limite. Până una, alta, pe mine m-a uns pe suflet să o aud pe Elena, nu sunt singura nebună care le mulțumește copiilor că au ascultat-o, mai ales atunci când sunt lecții grele sau când e vineri, ultima oră de curs, când toți sunt explodați, vreau să le arăt că știu și apreciez că au depus un efort (din nou, mai mare, mai mic, după caz). Știu, puteți să spuneți că „ce, nu e datoria lor de elevi să stea, să fie atenți?” Sigur că e, dar nu ar strica un pic de empatie și un strop de psihologie, dacă vrem să îi câștigăm de partea noastră și să îi facem să coopereze. Nu e prima oară când aud, totuși, „mulțumesc” la sfârșitul unei ore.
Că să nu-mi spuneți că acest „mulțumesc” a fost auzit într-o școală privată, prima și prima oară când mi-a venit inima la loc că nu sunt singura nebună care face asta a fost la Șincai, în pandemie, când Emilia avea ora cu 9I, actualul 11I, și, după 1 ora de bătăi de cap cu past simple versus present perfect, Emilia le-a mulțumit frumos și le-a spus „la revedere”. Carevasăzică, încă o dată, omul sfințește locul. Iată, să nu mai ziceți că io sunt cârcotașă și nu vă ofer exemple de bune practici. Fiți, așadar, ca Elena și ca Emilia! școala evrika școala evrika
