Închide
doar o cifră
de Gabi Bartic, CEO Brio
PARANTEZĂ: Aș putea începe această scurtă prelegere așa cum fac mulți dintre speakerii mei favoriți: cu o interacțiune cu publicul. Gimnastică, îi spun eu. Aș fi început întrebându-vă câți dintre dumneavoastră sunteți profesori. Și, apoi, întrebându-vă câți dintre dumneavoastră ați dat, vreodată, o notă care s-a dovedit ulterior greșită sau nedreaptă. M-aș fi putut uita apoi către ceilalți din sală, cei care nu sunt profesori și să-i întreb dacă au luat vreodată o notă greșită sau nedreaptă. NU fac acest exercițiu, știind că ne-am fi bucurat că sala e alertă și ne-am fi întristat că am fi înțeles, încă o dată, că pentru aproape 200 de oameni, notele nu sunt ce ar trebui: o măsură a ceea ce știu.
Așa că voi „parca” acest exercițiu, deocamdată mental, uitându-mă în ochii dumneavoastră și spunându-vă că aș vrea să vă spun ce-ar trebui să fie o notă.
O notă e doar o cifră până când ea spune povestea fiecărui elev.
O notă e doar o cifră până când începe să ne spună ce știe copilul. Și nu doar ce știe, ci ce știe foarte bine, ce știe mai puțin bine și ce nu știe defel.
O notă e doar o cifră până când ea vorbește despre punctele, capitolele și subiectele la care copilul poate fi ajutat de profesorii și în general de adulții din jurul lui.
O notă e doar o cifră până când începe să ne spună ce e special la acel elev. Până când ne arată locul acela în care copilul poate să-și atingă potențialul acela care-l va face, odată identificat și exploatat, cum sperăm toți, „cea mai bună versiune a sa”.
Și toate acestea sunt feluri de a transforma cifrele seci în cifre bune. Dacă și când lângă cifre începem să punem cuvinte, acestea generează sau pot genera o acțiune. Una concretă, care poate transforma cifrele.
Eram în clasa a 9-a, începusem să trăiesc evidenta inadecvare între vocația mea profund umanistă și „cea mai bună clasă de Mate-Fizică din cel mai bun liceu (e drept, din Suceava)” în care aterizasem, e drept, după un examen greu.
Și, ca și cum asta nu era suficient, eram și în epoca în care 10-le era predominant pentru profesor. Și-am luat un 4 la Biologie. N-aveam cum spune acasă altfel decât c-am luat un patru. În clasa a IX-a însă începuseră să-mi apară vagi urme de umor, așa că, după ce am citit de vreo 5 ori lecția la care luasem 4, am întrebat-o pe mama: „Auzi, tu știi ciclurile replicării virusurilor?” Mama mi-a spus, previzibil, că nu. I le-am turuit eu rapid, „ciclul lizogen și ciclul litic”, i-am povestit ce se-ntâmplă cu virusul și ADN-ul și i-am făcut o exemplificare rapidă pe virusul difteriei. Năucită de toată informația asta venită în avalanșă de nicăieri, mama m-a întrebat cumva uimită: „așa, dar de la ce-am pornit?”. I-am spus: „well, nici eu n-am știut asta săptămâna trecută. Și-a remarcat și proful. Și mi-a dat 4.”
Având exact zero cunoștințe de pedagogie sau psihologie, i-am livrat mamei o poveste. Și, în felul meu, i-am explicat care a fost problema, cum am remediat-o și cum m-a transformat experiența respectivă. Și, deși un patru era tot un patru la Bio, chiar și după scurta mea demonstrație, avea lângă el o poveste care pe mama măcar o făcea să zâmbească.
Nu sunt aici să vă spun cum să explicați părinților notele proaste. Sunt aici pentru a vă spune că, dacă are o poveste și-ți arată un drum de urmat, chiar și o notă proastă poate fi un start bun. Câtă vreme ea nu spune „aici e finalul” (și cine ar putea da o așa notă?), orice notă poate da startul unei povești bune.
Am trăit toată viața cu spaima de a fi etichetată. Când îmi era frică de etichete, manifestam o frică de fapt de a fi „clasată”. Și făceam tot ce puteam să le combat, să ies din sertărașele pe care unii abia așteptau să le închidă în spatele meu. Când cineva-mi spunea „moldoveancă” aveam mereu pregătită replica: „pardon, bucovineancă”. Când cineva îmi spunea că-s prea „cu nasul pe sus” replicam „greșit, sunt doar selectivă”. Mi-au trebuit mai bine de 40 de ani să-mi dau seama că spaima mea de etichete nu era nici pe departe spaima de a aparține unei categorii, ci spaima de etichete de acelea pe care, oricât te strădui, nu mai poți să le scoți.
Un 4 e doar un 4 până când el spune o poveste. Până atunci, e o cifră. De fapt, e-o etichetă. „Copil de 10” e o etichetă la fel de tristă ca și cealaltă, „corijentul clasei”.
Pentru că în fapt nu există (decât în rarisime situații), copii care-s buni la tot: și la Mate, și la Gramatică și la Biologie și la Sport, și la Muzică, la Informatică și chiar la Geografie. La fel cum nu există nici copii care nu-s buni de nimic.
Dar eticheta asta face: închide sertare în spatele unei ambiguități: Suntem aproape siguri că acel copil e bun. În orice caz, pare cel mai bun. E cel mai cuminte, în orice caz. Așa că punem eticheta „Copil de 10” și trecem mai departe, până la urmă – mai avem alți 31 de copii de etichetat. Copilul acela, cu eticheta „de zece” nu va primi niciodată niciun feedback. Îi vom construi un adăpost comod, o scoică perfectă, din care, când iese, nu poate ieși decât perfecțiunea. Copiii „de zece” nu au cum avea eșecuri (deși au!), nu pot avea întrebări, nu pot avea necunoscute. Le-am rezolvat noi pe toate etichetându-i „de zece”.
„Copil de 10” pune o presiune și pe ceilalți profesori, care observă inevitabile incongruențe cu eticheta. De cele mai multe ori însă, eticheta „bate” evidența. Și copilul de 10 rămâne de 10, chiar dacă un feedback corect ar putea să-l ajute.
Cu fiecare sertar pe care-l închidem, cu fiecare etichetă pe care o lipim, cu fiecare „clasare” pe care o facem, închidem ușa unui demers explorator de care fiecare copil ar avea nevoie. Chiar și cel „de 10”.
Lipsa etichetei nu înseamnă însă nici lipsa evaluării. Dar înseamnă transformarea oricărei evaluări într-un prilej de celebrare a punctelor tari și de învățare pentru cele mai puțin tari. Cum ar fi dacă, în locul unui 4 sec la Mate (care de obicei vine la pachet cu „nu se mai poate face mare lucru”), am primi așa: un 7 la calcul algebric, un 4 la numere reale si un 5 la numere rationale , scoruri mici la geometrie, dar si o diploma: cel mai bun progres la calcul algebric. Cum ar suna asta ca motivație pentru un copil, în loc de eticheta „de 4 la Mate”?
Copiii sunt singuri și derutați în sertărașele pe care le închidem în spatele lor, dragi profesori. Sunt singuri și triști dacă nu le spunem poveștile de care au nevoie să nu se mai simtă singuri.
În trecut, oamenii nu aveau nume de familie. Se identificau după niște caracteristici: „cel Mare”, „cel Bătrân”, „Cel Viteaz”. Și apoi, după apartenentă: „a Dăscăliței”, „a Popii”. Vă provoc: faceți asta pentru elevii voștri: „Mihai, cel care are cel mai bun progres la fracții”. ”Dana, care a făcut cea mai originală interpretare a Glossei”. Fiecare copil poate avea un nume bun, cel care-l ridică și-i lasă să crească și să se dezvolte în școală, nu cel care-l așază-ntr-un sertar.
Sunt sigură, imediat ce începeți să le spuneți povești pentru cifrele din catalog, nu veți mai simți nevoia de a închide sertarele pentru a fi liniște. Va fi liniște pentru că acei copii vor dori să audă mai multe povești. Și să le continue.
Acest text reprezintă prezentarea pe care Gabi Bartic a susținut-o în cadrul evenimentului TEDxPiataUniriiED.
Înregistrarea video a discursului:
