Închide
Mircea Nicolescu, coproprietar de felisă (Lexa’s Cats), explică de ce e greșită ideea de a le oferi copiilor animăluțele pe care și le doresc de Crăciun sau cu alte ocazii, fără să îi învățăm și responsabilitatea față de ele. De asemenea, Nicolescu atrage atenția asupra comercianților de animale de companie care nu respectă regulile cu privire la îngrijirea acestora, înainte de a le vinde.
Ce spune Mircea Nicolescu:
Chestii care se întâmplă, mai ales când vin Crăciunul, Paștele, d-astea, dar nu numai. Zilele astea am avut parte de 3 episoade de genul:
– Bună ziua (asta când discuția nu începe direct, abrupt, cu întrebarea „Preț?”, fără politețuri și alte izmeneli)
– Bună ziua.
– Aveți pui disponibili?
– Da. Au o lună și jumătate etc (și bagi aici informațiile de bază despre potăi)
– Perfect, vreau și eu un băiețel, vin să îl iau pe 24.
– Stați puțin. Puii pot pleca din cuib după jumătatea lui ianuarie. Că vaccin, că d-astea.
– Aaa, nuuu. Mie îmi trebuie pentru Gigel, să i-l pun sub brad / de iepuraș / de ziua lui.
Băi. E profund greșit să procedezi așa. Atât pentru ”javra” asta pe patru picioare, cât și în ceea ce privește copilul. Se vorbește despre obiectificarea femeii? Dar despre cea a animalelor de ce nu vorbește nimeni? Un animal (de companie, cum greșit i se spune) nu e o jucărie. Nu e un telefon. Nu e o hăinuță. Nu e o ciungă.
Înțeleg dorința de a îl bucura pe Gigel de ziua lui, crăciun, paște, d-astea. Dar un animal, mai ales atât de mic, are nevoi. De alăptare, de schemă de vaccinare, de stat lângă onor mă-sa măcar o anumită perioadă. De a nu ieși din cuib măcar alea 3 luni.
Pe de altă parte, să îl înveți așa pe Gigel, iar e greșit. Pe multiple planuri. Atitudinea față de animale ar fi primul capitol. Vrea odorul o pisică, pac! Un cățel? Pac! Un iepulas dlăgălas? Pac-pac. Și așa, în ochii plodului, animalul devine o jucărie. Cu care te joci cât te joci, apoi treci mai departe. Iar jucăria ajunge pe stradă, nu de puține ori.
Al doilea capitol e că îl înveți că poate obține ce vrea, când vrea mușchiul lui. Ceea ce, în viață, nu e chiar adevărat mereu. Da, da, știu a̶b̶e̶r̶a̶ț̶… ăăă… ăsta… principiile parentingului din anii ăștia. Să nu îl ții în țarc, bebeluș fiind, să nu vază viața printre gratii de la început. Să nu îi zici „nu” niciodată, că i se avariază sistemul reticulat activator. D-astea.
Bine, poate că io n-aș avea dreptul să zic nimic despre educație, că la educația junioarei mele am fost strălucitor de absent. Deși aș putea să mă laud că are 23 de ani și mai vorbește cu mine. Încă. Noroc cu bunicii, că, altfel, ar fi crescut ca flora spontană, ca să nu zic buruienile direct.
Dar să revin la pisici. De multe ori, discuția continuă cu:
– Da’ o doamnă cu care am vorbit mi-a zis că mi-l dă la o lună. Și e mai drăguț atunci.
Păi da. Doamnele și domnii de genul ăsta se numesc samsari. Se numesc traficanți. Și ei sunt gata să vă îndeplinească toate dorințele. Numai banul să iasă. Și, în lumea în care mă învârt eu, urâm genul ăsta de indivizi. Pentru că ei transformă animalele în mijloace de producție, no matter what. Iar rezultatele nu se lasă așteptate prea mult. Întrebați orice veterinar bun despre animalele luate de pe site-uri de anunțuri. Băi. E imoral, când te pretinzi iubitor de animale, să nu pui pe primul loc binele animalului. Și de aceea spunem mereu: luați pisici din felise autorizate SAU ADOPTAȚI. Nu samsari.
