Închide
de Andrei Avram, peofesor de istorie
Toți ne dorim să întâlnim profesori buni. Bunici, părinți, elevi, autorități locale, societatea în ansamblul său. Pentru că, prin activitatea lor, acești profesori sădesc binele, iar pe termen lung, binele din clase se transformă într-un bun comun întregii societăți.
Însă, care sunt standardele pe baza cărora poate fi definit un profesor bun? Care e „rețeta succesului”?
Ceea ce se ignoră adesea e faptul că nu există profesor bun în afara activității educaționale sau în afara pregătirii acesteia. Profesorul poate fi bun în diferite contexte, însă totdeauna împreună cu și pentru elevii săi. Astfel, la fel de bun precum un profesor care pregătește olimpici naționali sau internaționali poate fi și un profesor care îi ajută pe unii elevi să promoveze examenele naționale. De asemenea, în cazurile ipotetice pe care le-am ales, aflate, de altfel, la extreme, dacă am realiza o rocadă, este posibil ca cel care pregătește excelența să nu aibă același succes în privința promovabilității unor „elevi problemă”, iar cel care e obișnuit să ridice nivelul unor astfel de elevi să nu reușească același lucru cu cei care vizează performanța academică. Pentru că succesul trebuie contextualizat în funcție de colectivele de elevi.
Metodele de predare-învățare sunt altele, însă eforturile sunt mari în ambele cazuri, iar succesele trebuie recunoscute de ambele părți.
Alt criteriu des întâlnit este acela referitor la vârsta profesorilor. Tinerii ar fi într-un fel, cei mai în vârstă în felul opus. Parcă s-ar discuta despre meserii diferite. Și în acest caz lucrurile ar trebui nuanțate. Tinerețea nu-ți asigură automat prospețimea necesară activității educaționale. Nici înaintării în carieră nu îi este intrinsecă acumularea de cunoaștere. Tinerii profesori pot fi plictisiți și lipsiți de dorința de a acumula experiență încă de la debut. Iar cei care au pornit la drum astfel au „șanse” mari să rămână la fel și după ani buni de prezență la catedră.
Nu de puține ori, discutându-se despre viitorul educației din România, problema a fost abordată dintr-o perspetivă unidimensională: cum să îi atragem pe tinerii bine pregătiți în sistemul de învățământ? Este, într-adevăr, un obiectiv care merită investiții pe măsură. Însă, la fel de importantă este și preocuparea referitoare la modalitatea în care îi valorificăm pe profesorii buni, cu vechime în sistem. Cum le facilităm împărtășirea propriei experiențe, cum realizăm un transfer de experiență intergenerațional? Pentru că există profesori cu zeci de ani vechime, a căror prospețime și dorință de formare continuă poate fi cu greu egalată chiar și de cei mai competitivi debutanți. Aceștia reprezintă modele, atât pentru elevii lor, cât și pentru colegii lor mai tineri. Vârsta nu ar trebui să reprezinte nici o calitate, nici un defect. Deschiderea permanentă pentru cunoaștere, curiozitatea perpetuă și bucuria șansei de a-i educa pe alții și de a te forma continuu sunt cele care fac diferența. Indiferent de vârstă.
