Închide
Viețile copiilor
de Gabi Bartic, CEO Brio
Știu aproape 10 oameni care fac ce le place, care merg de drag și cu drag a serviciu și care-s pasionați de ce fac. Mai știu vreo 30 care nu-s deranjați rău de ce fac, ba chiar sunt aproape potriviți cu joburile și viețile lor. Dar majoritatea oamenilor pe care-i știu își trăiesc viețile adulte (de familie și profesionale) strângând din dinți, „pentru că așa trebuie”. Nu le place ce li se întâmplă acasă, serviciul le oferă doar o oarecare siguranță financiară (dacă o fi și aia), pasiuni n-au fie că n-au fie pentru că nu-și dau voie să le exploreze fie pentru că nu știu că poate fi pasiune altceva decât lustruitul mașinii celei noi din fața blocului. De ce-au ajuns acolo e și aia o problemă de educație. O sumă de „așa trebuie”, de conformisme, de ascultări, de alegeri dictate de părinți, de presiuni sociale, de lipsa exercițiului auto-interogativ: „ce-mi place mie să fac”, nu „ce zice târgul că trebuie să fac”. Așa ajung normă celebrele expresii „când scapi de la muncă” sau „scârbici” cu toate derivatele care arată clar cam care e raportarea omului la ceea ce le consumă mai bine de o treime din timpul zilnic e una de pe poziții nu tocmai prietenoase. Ce fel de profesioniști sunt cei care fac ce fac în felul ăsta e o altă discuție pe care nu-s pregătită să o port.
Ajunși părinți, oamenii ăștia, care n-au cum să fie mândri nici de ce fac, nici de ce le „iese din mână”, cred că-s în fața unicei șanse de a crea și da lumii o bijuterie pe care, altfel, n-au cum o da. Și-atunci se-aruncă în rolul acesta cu toată energia, cu toată dorința de a face ceva perfect. Dar și cu toate frustrările adunate, cum altfel, trăind niște grave inadecvări în fiecare zi din viețile lor adulte. Așa se face că tot, de la ce cerșăfel pun pe pătuț, la ce pun copilului în bol și alte chestiuni extrem de importante, devin prilejuri de lungi reflecții și decizii extrem de dificile pentru că, nu-i așa, sunt în fața unicei șanse de a demonstra societății că pot fi autorii perfecți ai unui produs prefect. Așa se naște simbioza părinte-copil și celebrele „ne-au căzut doi dințișori” și „am luat coroniță”, trecând prin mai puțin drăgălașul „am făcut căcuța moale” sau altele asemenea. Copiii ale căror vieți nu le mai aparțin (cum ar putea să le aparțină, când până și ce elimină e ceva ce împart cu părinții) cresc așa, în bule familiale în care-și împart farfuria, hăinuțele, realizările cu părinții. Ieri, la afișarea reparției în urma Evaluării Naționale am citit de minimum 30 de ori „am intrat la X-liceu” pe pereții unor părinți. Și e normal, când ai luptat toate luptele copilului până la 15 ani, de ce te-ai opri acolo? O să dai cu el și BAC-ul și o să participi activ și la toate dezamăgirile din amor, cum altfel.
Pentru toți acești copii perfecți, nu există altă notă decât 10. Orice e diferit devine prilej de luptă la baionetă între părinte și profesor, între părinte și școală, între părinte și sistem. Copilul însuși percepe că orice deviere trebuie corectată: n-avem cum lua note mici, suntem perfecți. Și-atunci, are, n-are nevoie, copilul e meditat, are, n-are talent, copilul face balet, pian, robotică, scrimă, pentru că un copil perfect are nevoie de un construct perfect în jur.
Așa s-au născut interminabilele pelerinaje la cancelarie ale părinților. Pentru note, nu pentru știință. Am câțiva prieteni directori și ceva mai mulți – profesori. Nu mi-a spus niciunul de vreo presiune venită de la părinți pentru „predare diferită”, pentru „mai multă știință”, pentru „hai să nu mai învețe pe de rost copilul, ci chiar să citească și să judece cu capul lui” (mă rog, al nostru). Am auzit doar de presiuni pentru note. „Când să mai și citim”, a spus o mămică zilele trecute, vorbind despre subiectele la Literatură, când avem atâtea de făcut.
Suntem, cumva, în fața unui consens: felul ăsta în care evaluăm copiii e greșit structural. Îi îngrămădim în jurul lui 10 pe toți (pe majoritatea), apoi facem eforturi cu adevărat supraomenești să-i departajăm după criterii la fel la fel de ne-obiective. Și, e din nou aproape-consens, trebuie să facem ceva. Inutil să spun de când spunem noi asta, orice conversație trebuie începută, chiar și cele mai grele. Noi am început-o pe asta acum mai bine de 4 ani. Cum să facem asta, e încă o discuție la care nici măcar noi nu pretindem că avem rețeta perfectă. Dar și această conversație trebuie purtată.
Există un „dar” aici: suntem, evident, de acord, nu toți copiii sunt de 10. Și nici nu trebuie să fie. DAR AL MEU E. Oricum reformăm sistemul de evaluare, acesta trebuie să țină seama de această credință de nezdruncinat a părinților perfecți de copii perfecți că orice scară trebuie să se oprească în preajma perfecțiunii propriei odrasle.
Veți crede că am ceva cu părinții: ar fi ciudat, părinte fiind și eu. E-adevărat, n-am investit nici 5 minute în convingerea că am un copil perfect, ci din contră, îl încurajez să-ți exploreze imperfecțiunile, poate iese ceva bun de-acolo. Părinții perfecți sunt uneori profesori perfecți care cred că toate produsele lor sunt perfecte sau că nu pot da mai mult decât au dat. Părinții perfecți sunt alteori profesori care știu exact ce trebuie să facă părinții ne-perfecți.
Incapabili să se bucure de propriile vieți și de propriile realizări, cei ce știu exact cum trebuie alții să-și trăiască viețile și care, uneori, chiar le trăiesc pe-ale copiilor lor, sunt cele mai grave frâne în calea lui „hai să încercăm altceva”. Pentru că, fiind depozitarii unicei rute perfecte, orice „se poate și altfel” e, din start, un non-sens. De ce-aș schimba perfecțiunea? Să schimbe ceilalți, care n-au găsit-o încă.
Pun și o muzică. Ca de obicei, vă rog să ascultați versurile. Am ales greu ce pun, dar mergem pe clasici.
Viețile copiilor viețile copiilor
