Închide
de Gabi Bartic, CEO Brio
Cred că societatea românească trăiește un moment istoric: momentul în care NU există niciun actor care să nu înțeleagă rostul acestei greve și în care toată lumea e solidară cu profesorii. Nu rețin să mai fi trăit un așa moment. Da, știm cu toții că e o categorie extrem de prost plătită, mereu lăsată la „și altele”, că în general societatea valorizează puțin spre deloc Școala, deci Profesorul. Care-s motivele pentru care am ajuns aici, cine și cum a pus umărul decisiv sau nu ca să ajungem aici, azi nici nu mai contează. Contează că, nu mai e nimeni care să nu fie de acord, Profesorul, ăla cu P mare, trebuie să fie plătit pe cât de important e rolul și rostul lui în societate.
Avem așadar (rarissim pentru societatea românească) un consens: profesorii au declanșat un conflict de muncă și toți actorii implicați (asociații de părinți, asociații ale elevilor, părinți nereprezentați de aceste asociații, elevi neafiliați) s-au aliniat, cuminți, în spatele Profesorului aceluia din paragraful meu anterior, într-un gest de solidaritate. Ba chiar nimeni dintre reprezentanții Guvernului și nici Mediatorul-șef nu a spus diferit. Da, avem această problemă care trebuie rezolvată.
Avem așadar o problemă (mare, de concepție) și cumva un point of no return: trebuie, știm toți, să dăm Profesorului valoarea și puterea pe care le merită, știind cu toții (și sperând) că putem continua și cu a doua parte a raționamentului: With great power comes great responsibility.
Și acum suntem într-un tip de staring game: decidenții cred că au dat ce s-a cerut (și poate chiar au dat în opinia lor, doar că e din nou o comunicare lamentabilă), profesorii spun (și poate au dreptate) că nu au primit mai nimic, sindicatele spun mai nimic. Mediatorul nu mai e mediator din secunda în care s-a stropșit la una dintre părți.
Și în această amorțire, un lider sindical a spus, la televizor, întrebat fiind „ce să facă, domnule lider sindical, părinții și copiii”, cam așa: „Părinții și copiii să stea zilnic la ușa cabinetului Prim-Ministrului să-i întrebe când dau profesorilor ce au cerut.” Aici, toată solidaritatea mea cu ideea și idealul educației valorizate așa cum trebuie s-au transformat în abur. E-o replică prin ceva film (de duzină, probabil), în care o ea îi spune unui el „You make it impossible for me to hate you”. Cam așa, doar că invers: vreau să fiu solidară, vreau să primească tot ce cer și încă ceva (de dragul celor mai puțin de 30 de profesori de-o calitate umană și profesională absolut impecabilă pe care-i știu bine și-n speranța că aceste calități vor fi cândva și cumva contagioase), dar folosirea copiilor, a examenelor lor, a emoțiilor lor și ale părinților lor, într-un conflict de muncă mi se pare, și am mai spus asta, extrem de cinică. Șantajul cu copilul și emoțiile lui pe masă e nepermis și la scară mică (în familii) și, iată, la scară mare. Copiii își iubesc părinții indiferent cum sunt ei și își iubesc, au demonstrat asta, ieșind în stradă, profesorii (indiferent cum sunt ei). Să-i folosim în lupte de adulți e sinistru.
Am discutat și despre chestiuni legale. Nu mă pricep, m-am dus la lege (din care a sintetizat zilele trecute Daniela. Legea pe care acest conflict a început e (cred, să mă corecteze cine știe cum e cu legile) cea care-l guvernează până la final și ea spune așa:
„Art. 162. –
(1) În timpul grevei, părţile au obligaţia de a continua negocierile în vederea soluţionării revendicărilor care formează obiectul conflictului colectiv de muncă.
(2) În cazul în care părţile ajung la un acord, conflictul colectiv de muncă este închis şi greva încetează.
(3) Pe perioada negocierilor, organizatorii grevei pot conveni cu angajatorul suspendarea temporară a grevei. Dacă negocierile eşuează, greva va fi reluată, fără a mai fi necesară parcurgerea etapelor procedurale preliminare prevăzute de lege.
(4) Exceptând situaţia prevăzută la alin. (3), organizatorii grevei pot amâna declanşarea grevei faţă de data anunţată sau să o suspende pe o anumită perioadă numai dacă se reia toată procedura de declanşare a conflictelor colective de muncă.
(5) Refuzul organizatorilor grevei de a îndeplini obligaţia prevăzută la alin. (1) atrage răspunderea juridică a acestora pentru pagubele cauzate unităţii.”
(Legea nr. 367/2022 privind dialogul social)”
Cum ar fi ca, într-un gest de adulți care-și iubesc copiii cum știm că trebuie că este Profesorul, acești adulți ce-și luptă o luptă corectă să ceară, conform legii, aplicarea art 3 (suspendarea, nu încheierea conflictului) și să încheie situațiile și să dea examenele? Și apoi, cu încă și mai mare susținere (cred că suntem toți de acord că după această DOVADĂ incontestabilă de solidaritate cu copiii și părinții nu ne vom mai pune problema că nu trebuie susținuți), să-și continue negocierile.
Știu, e-un vis. E ca și cum aș cere ca profesorii să fie solidari cu copiii care-și dau acum (sau poate nu) primul sau cel mai important examen al vieții. Dar, pe de altă parte, copiii au făcut acest gest. Aflați în fața primului sau celui mai important examen al vieții, copiii au spus „Vă susținem”. Părinții lor au spus „Vă susținem”. Acum, când e vorba de copii, de viitor, de solidaritate, orice argument de tip „zile de concediu”, „vechime” (acesta e și fake news dacă-mi dau eu bine seama), e mic, meschin și fără rost.
La final, și-un cântecel, cum fac mereu. Poate-i ascultați versurile, merg la fix.
