Închide
Marina Davîdova, critic de teatru din Rusia, relatează cum a fost intimidată și amenințată până când a părăsit țara, pentru că a criticat, încă din prima zi, invadarea Ucrainei.
Povestea sa a fost publicată, în traducerea Ralucăi Rădulescu, pe pagina Scena și Ecranul, a emisiunii cu același nume a postului Radio România Actualități.
Ce s-a întâmplat cu Maria Davîdovna:
Criticul de teatru Марина Давыдова / Marina Davîdova a părăsit acum câteva zile Rusia, după ce a primit amenințări pentru „activitatea antirăzboi”. Ajunsă în Lituania a publicat o postare pe pagina personală de facebook în care povestește cum a plecat din Rusia:
„Se pare că trebuie să povestesc ce mi s-a întâmplat în ultimele zile. Deja nu mai fac față să le răspund tuturor celor îngrijorați, dar vă mulțumesc mult că vă faceți griji pentru mine.
Așadar,
Pe 24 februarie la ora 14.26, am scris o petiție în care ceream încetarea imediată a acțiunilor militare pe teritoriul Ucrainei. Abia pe urmă mi-am dat seama că am fost aproape prima persoană din lumea teatrală care s-a manifestat împotriva a ceea ce ni s-a impus să numim „operațiune specială”.
După două-trei zile am început să primesc amenințări și blesteme pe e-mail de la adrese necunoscute și pe telefon de la numere necunoscute. Pentru o cât mai puternică intimidare, unele dintre ele erau scrise cu majuscule. Nu le-am acordat atenție, pentru că mi se mai întâmplase și înainte.
După alte cteva zile, pe ușa apartamentului meu a apărut semnul Z, a cărui semnificație nu am înțeles-o atunci până la capăt. Un singur lucru era clar: era „un semn negru” scris cu vopsea albă. Telefonul îmi era ascultat cu atâta sinceritate, încât în mod constant îmi vecea să-l trimit pe „tovarășul maior” pe urmele „navei de război ruse”.
Ar fi mai bine să pleci, altfel Doamne ferește să nu te jefuiască sau să-ți de-a cu ceva greu în cap, absolut întâmplător, pe o aleea întunecată, așa mi-au rezumat prietenii ceea ce se întâmpla.
Din anumite motive, nu le pot mulțumi oficial oamenilor care m-au ajutat să scap din noul lockdown (acum politic), dar le sunt nespus de recunoscătoare. Am mers cu un microbuz, cu șoferul, o doamnă drăguță din Lituania, fiul ei, cățelul lor și cu mine.
În apropiere de graniță, șoseaua a încetat să mai fie șosea și s-a transformat într-un drum plin de gropi. Părea că fusese bombardată de curând. La bariera de la graniță era o mulțime de oameni, care păreau muncitori care părăseau în grabă Rusia.
Le-am dat pașapoartele. Pe cele lituaniene le-au returnat imediat. Mie mi-au cerut să merg în baraca grănicerilor.
– Deci. Care este motivul plecării?
– Vedeți că am o viză Schengen pe cinci ani.
– Acum acesta nu mai e un motiv pentru o deplasare.
– Hmmm… Dar mai am și o invitație oficială din partea unui festival din Finlanda. Și chiar acolo mă duc, doar că merg pe acest drum ocolit din motive ușor de înțeles. Vă arăt invitația cu semnătură, ștampilă etc.
– Dar Festivalul din Finlanda a cerut permisiune pentru dumnevoastră de la FSB?
– Ce??
– Atunci nu avem pe ce bază să vă lăsăm să plecați. Dar i-am trimis deja șefului meu numele dumneavoastră (arată undeva în spatele lui). Așteptați! Au trecut circa 40 de minute chinuitoare de așteptare. Într-un final, ne-au lăsat să trecem dincolo de barieră și deja începusem să ne îmbrățișăm, când, după 50 de metri, mașina a ajuns la al doilea punct rus de control. Iar ne-au luat pașapoartele, iar le-au dat imediat înapoi pe cele lituaniene.
– Dar cetățeana rusă trebuie să aștepte! – ne-a zis o polițistă de frontieră corpolentă.
Am așteptat aproape o oră. Nu era deloc plăcut, iar nervii erau întinși la maxim. Încerc să-mi imaginez cum voi scăpa din acest „in the middlе of nowhere” dacă nu mă lasă să trec. Dar dacă mă arestează? Oare există deja vreo lege? S-o aplica retroactiv?
Se întoarce polițista de frontieră: – Care e domnița noastră cetățeană rusoaică? veniți cu mine!
Întrăm într-o clădire de beton, mergem pe holuri care răsună, ne oprim în fața unei uși întredeschise.
– Așteptați aici! Veți fi chemată.
Pleacă.
De după ușă se aud voci de bărbați. În jur nu e nici picior de om. Mă simt din ce în ce mai inconfortabil. Într-un final sunt chemată. În încăpere sunt trei bărbați îmbrăcați în civil și după privirile lor curate ca lacrima mi-am dat imediat seama că sunt ai mei. Organele! Grănicerii sunt pentru ei copii de mingi.
– Deci, Marina Iurievna, luați loc. Povestiți-ne: unde vă duceți? Cu cine? De ce? Pentru mult timp? Ce e ăsta Festivalul NET? Și cine îl sponsorizează? Are și investitori străini? Dar legături cu agenți străini? Dar la proteste ați fost? Dar texte care discreditează puterea ați scris? Și ce părere aveți despre „operațiunea specială”? Deci, nu vă e milă de copiii din Donbas, da?
Timp de o oră și jumătate, trei securiști, trei prieteni veseli poartă un dialog încruciașat cu un critic de teatru. Reșesc să le povestesc despre toate, chiar și despre teatrul postdramatic și manierismul englezesc. Se trezește conferențiara din mine, eu mân viforul.
Când am ieșit, însoțitoarea mea de drum era albă ca varul. Pe mine m-au salvat calitățile mele oratorice. Dar ea văzuse doar cum am fost dusă pe niște coridoare fără să se știe când mă voi întoarce.
După ce am trecut granița am intrat pe internet și am înțeles că pe lângă semnul de pe ușa apartamentului meu, fusesem urmărită și de camere de supraveghere externe. Din trei (!) unghiuri fusese înregistrată o crimă îngrozitoare: ieșirea mea din scara blocului cu geamantanul, punerea geamantanului în mașină, plecarea. Înregistrarea era postată pe canale de Telegram și însoțită de țipete („Ia uite ce avem noi aici! Fuge din Rusia într-o mașină cu numere străine.”) M-am simțit precum Kerenski, care „fuge din Rusia, îmbrăcat în rochie de damă”. Dar Kerenski era ministru în guvernul de atunci. Pe când aici, un sistem turbat consumă energie, timp și resurse pe un critic de teatru.
Merită oare să explic că ascultă, urmăresc, pun „semne negre” pe uși de apartamente, fac interogatorii la graniță, au canale de Telegram anonime „sub acoperire” și de fapt, tot ecest management eficient este implementat de oamenii din aceeași agenție din trei litere.
Ei cred sincer că Rusia înseamnă trei litere.
Rusia mea e alta. Ea nu a început „operațiuni speciale”. Ea a organizat festivaluri, expoziții uluitoare, i-a făcut pe străini să se îndrăgostească de ea (câți altfel de rusofili pasionați cunosc eu personal). Această Rusie a fost profanată, violată, declarată dușman și arestată. Nu știu dacă va fi liberă. Sper doar că o va face. Mie îmi e foarte dor de ea.”
