Închide
Regulile jocului
de Andrei Avram, profesor de istorie
Discut zilnic cu zeci de adolescenți, iar săptămânal cu sute. E în natura profesiei mele. Uneori se întâmplă să discutăm și despre educație, să răspund curiozităților lor referitoare la acest aspect sau să le ascult opiniile. Mulți dintre aceștia spuneau că ar lua în calcul să devină profesori, dacă statutul social al acestora s-ar îmbunătăți. Iar eu, de fiecare dată, fără excepție, le-am spus că așa va fi. Pentru că credeam așa. Acum cred că eram prea entuziast. E posibil să mă fi înșelat.
La nivel declarativ (declamativ, de fapt), de 34 de ani se discută despre necesitatea reformării sistemului. Zeci de miniștri ai educației în această perioadă și tot atâtea proiecte de reformă. Rezultatul? Pe măsura instabilității ministeriale: suntem la coada clasamentelor europene, indiferent de natura acestora. Cu toate acestea, întotdeauna se vor găsi mulți care să pună accentul pe picătura din paharul secătuit, care, în ochii lor e denumită „jumătate plină”. Nu, nu este nimic plin în acest caz. Este doar o moștenire a autarhismului și a protocronismului comunist: „suntem buni, dar nu după standardele altora. Noi le avem pe ale noastre. Și conform acestora suntem cei mai buni!”
Cu toate acestea, testările internaționale și statisticile țin să ne contrazică autostereotipurile. S-a demonstrat în lucrări de specialitate faptul că există o diferență între cum credem că suntem, cum suntem și cum cred alții că suntem. Și că, paradoxal, imaginea celorlalți despre noi este mai apropiată de realitate (chiar dacă noi suntem actorii acestei realități) decât perspectiva noastră. Cu alte cuvinte, în unele cazuri, ceilalți ne cunosc mai bine decât ne cunoaștem noi pe noi înșine (David: 2015).
Conform altor statistici, românii „au cea mai mică încredere în partide, parlament și guvern” . Iar discuțiile actuale referitoare la reforma sistemului educațional oferă în continuare motive să fie așa. În condițiile în care printr-o Ordonanță de urgență s-au stabilit anumite măsuri care să răspundă nevoilor profesorilor și ale elevilor, în apropierea termenului aplicării, discuția a virat spre un făgaș consonant cu raportarea la sistemul educațional a majorității guvernelor de până acum, indiferent de coloratura politică: nu putem îndeplini ceea ce ne-am asumat prin lege. Prin legea dată de noi.
Naivi au fost cei care au crezut că regulile jocului s-au schimbat. Că, de această dată, va fi mai bine, că nu se mai poate „să spui una și să faci alta”. De fapt, regulile jocului nu există. Fiecare se descurcă cum poate, iar mulți dintre cei care au crezut în schimbarea în bine a sistemului educațional încep să nu o mai facă.
Ce ar trebui să facem? Să demisionăm în bloc? Nu. Ci doar să ne asumăm că schimbarea nu va veni de la guvernanți. Fiecare profesor trebuie să facă lumea mai bună la catedra sa, în clasa sa. Și, în ciuda multor opinii, sunt mulți care acționează în acest sens. Poate mai puțini ca altădată, dar, cu siguranță, mai mulți decât ar merita „sistemul”. Doar că, în acest caz, nu putem discuta despre sistem educațional, ci despre monade educaționale, despre diferențe enorme între realități educaționale diferite, care, în teorie, aparțin aceluiași sistem. Însă, în acest domeniu, mai mult decât în altele, teoria nu are nicio legătură cu practica. Nici legea cu aplicarea ei.
