„Ne-am ridicat din aceeași bancă. De ce șansele noastre au fost complet diferite?” Articol emoționant scris de o elevă

Patricia și Cosmin în curtea casei lui din Rusciori. Sursă foto: https://genrevista.ro/

Patricia Cîrtog, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Octavian Goga” din Sibiu, a descris, într-un articol emoționant, drumurile complet diferite pe care condiția socială le-a deschis pentru ea și fostul său coleg de bancă din gimnaziu.

În cadrul unui proiect al Forum Apulum, sprijinit de Institutul Francez din România și intitulat „Gen, revistă”, fata a spus povestea ei și a lui Cosmin, colegul ei de bancă din clasa a VI-a și până în a VIII-a.

Cu permisiunea Forum Apulum, preluăm fragmente din reportajul Patriciei.

• L-am cunoscut pe Cosmin în clasa a V-a, când a venit la școală îmbrăcat într-un trening simplu, negru cu dungi gri, pe care îl poartă și în poza de album de la sfârșitul clasei a VIII-a, chiar dacă fermoarul cedase de ceva vreme. Sprinten și mic de statură, alerga și lovea lambriurile de pe pereții clasei până când rănile din pumni îi sângerau. Părinții mei m-au învățat să pun plasturi colorați și să suflu pe răni ca să nu mă mai doară, însă Cosmin nu simțea nevoia să se protejeze în acest fel. La început, îmi era teamă când îl vedeam că își iese din fire și se ceartă cu colegii, dar mi-am dat seama că nu este un băiat periculos, ci doar energic și impulsiv. Iar de atunci am început să ne înțelegem.

• Pentru că îmi distrăgea mereu atenția în timpul orelor, mă trăgea de păr sau râdea alături de colegii din spate, am încercat să găsesc ceva care să îl țină ocupat. La îndemnul meu, Cosmin a început să „proiecteze case”, iar eu îi dădeam numai note de zece. Toate casele erau la fel, singura diferită fiind a lui: aceasta avea în mijlocul podului legături mari și colorate de cârnați. Mă întreba mereu „Tu ai cârnați în pod?”, dar eu nu știam ce să răspund. Urcam în pod o dată pe an, când făceam curat cu mama și cu fratele meu printre caietele noastre din clasele mici, scrisori și alte lucruri de care nu aveam nevoie zilnic. Așa că îi răspundeam simplu, „Nu.”. Și, astfel, podul meu rămânea gol în desenele lui.

  Astăzi, Cosmin are 17 ani, la fel ca mine. Chiar dacă la sfârșitul clasei a VIII-a s-a înscris la o școală profesională pentru mecanici auto din Sibiu, nu și-a permis să plătească naveta Rusciori-Sibiu, pentru că abonamentul lunar costă 180 de lei. A abandonat școala în primul semestru și s-a angajat la o fabrică de ambalare din Șura Mică, unde lucrează și tatăl lui, ambii ca operatori în secție. Am vrut să aflu de ce a renunțat la școala profesională și ce s-a întâmplat cu visul lui de a deveni mecanic auto, așa că m-am hotărât să îi fac o vizită.

  

  Fotografia lui Cosmin în albumul de sfârșit de clasa a VIII-a, 2017

   

  

  Fotografia Patriciei din albumul de sfârșit de clasa a VIII-a, 2017

  Mătușa lui Cosmin, care locuiește în casa de vizavi, vine să ne cunoască. E vopsită blond și e îmbrăcată în colanți cu flori colorate. Ne spune că nepotul ei, Cosmin, lucrează sâmbăta ore suplimentare și că, atunci când se întoarce de la fabrică, o să meargă să aducă iarbă pentru cal. Roxana, sora lui Cosmin, care anul acesta a terminat clasa a VII-a, „s-a măritat”, adică s-a mutat acasă la un bărbat de 24 de ani din sat. Cosmin și tatăl lui au încercat să o aducă acasă, dar fata e hotărâtă să rămână acolo și să abandoneze școala, deși are numai 14 ani. O întreb pe bunica lui Cosmin:

  M-am întors de mai multe ori în Rusciori ca să-l caut pe Cosmin, dar el era mereu la fabrică sau prin sat, unde muncește cu ziua: cosește iarbă pentru cal sau adună molozul. În Șura Mică, o zi de lucru cu ziua se plătește între 40 și 100 de lei, în funcție de activitate și de omul pentru care lucrezi.

   — De ce ai abandonat școala? îl întreb pe Cosmin. Știu că erai înscris la o școală profesională de unde puteai ieși mecanic.
   — Am fost prost, îmi răspunde el. Nu prea avem autobuze, iar transportul e scump. De unde 180 de lei, numai pentru drum? Tata mi-a găsit de lucru și mi-a convenit să mă angajez.
   — Îți place la muncă?
   — Da, e mult mai ușor decât să car pietre sau să merg pe la oameni cu ziua. Mâncăm zilnic acolo ciorbă de perișoare. Avem microbuz care vine după noi. Lucrez pe același schimb cu tata, el e angajat de mult aici.
   — Ce faci cu salariul?
   — Păi jumătate îi dau lui tata, jumătate păstrez eu să îmi iau ce vreau. Uneori mai pun deoparte, să am de școala de șoferi. Mai iau dulciuri la copil, îmi mai iau haine.

   

  Cosmin nu are planuri pentru viitorul îndepărtat. În general, copiii lipsiți de siguranță și care trăiesc în sărăcie devin adulți fără control social, spune Marianne Herzog. M-am revăzut cu el de câteva ori, însă de fiecare dată era pe fugă: mergea la lucru sau făcea treburi casnice. Mi-am dat seama că pentru Cosmin este mai important să muncească decât să stea la povești, mai ales că urmează majoratul, iar el nu are toți cei 1.600 de lei necesari pentru școala de șoferi. Mă bucur că și-a dobândit independența financiară și îl las în stația unde oprește microbuzul ce îl duce la fabrică, iar ceilalți locuitori îmi fac cu mâna din fața porților.

Citește reportajul integral, aici.

articol articol articol articol articol articol articol articol