INTERVIU ”Inovația e molipsitoare”. Cum a schimbat mentalități anul în care Timișoara a fost Capitală Culturală Europeană

Alex Luca, directorul de marketing al Universității Politehnica Timișoara, explică, într-un interviu acordat Educație Privată, în ce mod a reușit anul în care orașul a fost Capitală Culturală Europeană să schimbe mentalități în instituția de învățământ superior, dar și în municipiu.

Alex Luca a coordonat proiecte care au reușit să obțină o finanțare totală de 300.000 de euro, în cadrul programului Capitală Culturală. El compară ostilitatea inițială a multor oameni față de ideea de a transforma UPT într-un spațiu mi prietenos cu acceptarea schimbării, atunci când au văzut că aceasta aduce multe beneficii.

• Ce ai făcut tu pentru proiectul Timișoara, Capitală Europeană?
• Concret, anul acesta, eu am dorit să contribui. Inițial, nu am știut cum. Prima mea impresie a fost a unui turn de fildeș. Adică cine a avut acces în anii trecuți la discuții, la dezbateri, fusese prins în ghidul reactualizat și revizuit și părea o chestie de genul ”asta facem, asta nu se mai poate”. După aceea, au venit acești bani ”istorici”, pentru că niciodată nu s-a mai dat pentru cultură atât de mulți bani pe proiect. Împreună cu câțiva prieteni, ne-am încercat norocul și am depus un proiect. Nu doar că am câștigat, am câștigat cu cel mai mare punctaj. S-a șocat toată lumea din jur: Ce faceți voi acolo, ce le-ați promis de v-au dat atâtea puncte?

• Care a fost strategia voastră?
• Am încercat să vedem cum folosim resursele Universității ca să sprijinim cultura și dezvoltarea comunitară. Să ducem cultura cât mai aproape de studenții, care, inclusiv eu până recent, reprezintă un public destul de greu de penetrat, dacă nu cumva unul dintre cele mai grele. Am vrut să aflăm cum să facem să fim disruptive, adică să deranjăm ordinea asta inerțială a lucrurilor, a programelor, a vieții în care studenții, profii, angajații vin doar ca să facă act de prezență, iar interesul nu e tot timpul cel mai ridicat din nicio parte. Apoi, se duc acasă și își plâng de milă că au de lucru sau teme. Studenții se mai duc la câte o petrecere sau la o băută și asta e viața de zi cu zi. Iar în weekend pleacă acasă la mama și la tata dacă sunt în ani mai mici sau se recuperează după job, dacă sunt în ani mai mari. Am pornit din zona asta în care totul se întâmpla inerțial, foarte puțini studenți accesau cultura și ne-am pus întrebarea cum să îi constrângem ca să o acceseze și ne-am dat seama că trebuie să facem lucruri de care ei să se împiedice, care să stârnească o dezbatere și să fie la limita controversei, în sensul bun.

• Și asta ați făcut?
• Da. De la expoziții, la instalații, la ateliere, cu lucruri mai appealing sau nu, adică am făcut și o serie de evenimente denumite Science and Wine, care includeau și degustare de vin. Împreună cu Cristi Lupșa, am făcut ateliere de storytelling pentru doctoranzi și cercetători, care, cu sprijinul lui, au încercat să traducă lucrarea lor de cercetare pe înțelesul publicului nespecializat și toată chestia asta s-a întâmplat în jurul unei degustări de vin. A fost una dintre cele mai reușit serii de evenimente pe care le-am avut, nu doar pentru că studenții au venit în număr mare, dar și oamenii din oraș au venit targetat. Chiar miercurea trecută am avut ultimul eveniment de genul acesta și a venit o doamnă care a zis că a fost de trei ori și că e unul dintre evenimentele ei preferate. Nu avea nicio treabă cu mediul academic, era pur și simplu din cartier.

• De ce spui că studenții sunt un public greu de penetrat?
• Pentru că nu avem în sistemul educațional componenta de a încuraja accesul. Adică, inclusiv în ceea ce privește lectura: tinerii fug de lectură pentru că le sunt impuse cărți pe care să le citească. Sunt foarte puține cadre didactice care se desprind de tiparul ”trebuie să citești Ion sau Moara cu noroc”. Din anumite puncte de vedere, sunt opere valoroase, dar nu sunt puse pe tiparul de 2023, în care ar trebui să vorbim și despre violența domestică, de exemplu. Sau ar trebui să discutăm dacă suntem de acord sau nu cu unele idei. Mai sunt cluburi de lectură, făcute de consiliile elevilor sau de unii profesori. La fel se întâmplă şi cu teatrul. Adică, dacă te duce profa la teatru, o să fie maximum ”O scrisoare pierdută” sau ”O noapte furtunoasă”, adică vezi lve-play-ul a ceva ce ai citit în manual. Eu, ca elev în Timișoara, nu am avut nicio vizită organizată la vreo instituție de cultură, în timpul liceului. Și am fost la cel mai bun liceu din Timișoara, la Grigore Moisil. 

• Și niciodată, în anii de liceu, nu ați fost duși la vreo instituție de cultură?
• Eu am fost, pe cont propriu, dar în vreo vizită organizată de școală, nu. Situația s-a schimbat un pic acum, pentru că guvernanța Capitalei Culturale a avut viziunea să contrângă toți operatorii culturali să facă mediere, au primit puncte în plus la finanțare pentru engagementul cu școlile, și atunci toată lumea a fost determinată să își aducă public tânăr, public elevi, școli. Deci, dacă până acum nu mergea nimeni niciodată, acum profesorii și școlile au fost aduse în tot acest traseu. 

• Crezi că va rămâne lucrul ăsta?
• În unele momente, sunt mai pesimist și aș spune că nu, dar, dacă ar fi să fiu obiectiv, aș spune că nu la nivelul de acum, dar va rămâne. 

• Crezi că elevii și tinerii au învățat să ceară lucrurile acestea?
• E destul de greu. Mă uit și la proiectul nostru. Toate lucrurile pe care le-am făcut anul ăsta, onest, trebuia să le fi făcut cu doi-trei ani înainte de momentul Capitala Culturală, pentru că au fost multe lucruri pilotate. și după, să luăm ce era funcțional din ele și să conveargă spre un proiect de mare anvergură, anul acesta. Dar, inclusiv din punct de vedere financiar, am avut acum toți banii ăștia, cu care am făcut super-multe lucruri, unele de anvergură mare, altele super-grassroots (la firul ierbii). Proiectul a fost gândit de la început ca o platformă-,moștenire pentru universitate. Cu ideea asta am pornit la drum: cu ce rămâne universitatea după momentul Timișoara – Capitală Culturală. 

• Cu ce rămâne Universitatea?
• Cu profesori și cu tineri care au învățat să se implice într-un mod diferit, cu mai puțini oameni care comentează la orice, cu o comunitate. Cu toate astea rămâne. Asta a fost important pentru mine și în zona asta am vrut să direcționez proiectul. Adică în februarie, când am făcut pentru prima dată evenimentul cu care am pornit, am pus problema așa: OK, ce poate fi pentru studenți diferit, să fie pentru evenimentul de deschidere. să aducă multă lume și să simtă lumea cumva că se întâmplă ceva în Capitala Culturală și pentru studenți? Cum să facem lucrurile ”with a twist”? Și am decis să facem niște săli de clasă, să deschidem Universitatea și să schimbăm un pic mentalitatea. Nevoia de a se distra este în esența umană, mai ales pentru tineri.Ne aşteptam la vreo 600 de oameni. Au fost cam 2600. Aparent, a fost singurul party în acea seară de sâmbătă la Capitala Culturală și tot orașul a venit la universitate. A rămas ca o vorbă locală ”m-am întâlnit cu tot orașul nu la Piața Unirii, ci la Politehnică”.

• Spuneai că, la început, în UPT au existat oameni care aveau comentarii.
• La început, nu a existat o persoană care să nu comenteze. De la ”Nu se poate trage curent”, la ”E ilegal”. la ”Voi, studenții, numai petreceri aveți în cap”, la ”V-ați complicat atât”, la ”Cine face curat”, la ”Să nu vă prind că nu știu ce”. Acum, avem domni care vin sâmbăta să tragă curent pentru scenă, pentru că au înțeles că nu e doar o chestie pentru UPT, ci pentru toată lumea. Nu au comentat, au spus: ”Da, sigur că venim sâmbătă, să ne asigurăm că totul e ok, să nu vă mai pice curentul diseară!”

• Învață-i și pe alții care vor să producă schimbare cum să gestioneze rezistența toxică.
• Nu pot să fiu ipocrit și să ignor faptul că UPT este o universitate foarte privilegiată, pentru că avem un rector care e super deschis.

• Deci e nevoie de un manager care să vrea schimbarea.
• E nevoie de un lider. E motivul pentru care am ales să lucrez aici, inclusiv nopțile și în weekenduri, și nu am ales un job mult mai confortabil, de exemplu, în IT. E genul de persoană care, dacă nu știe, mai întâi ascultă și abia după aceea își face o părere. Când i-am zis că vrem să facem niște activări într-o sală de clasă, a zis, ok, dar ce presupune? N-o să fie rău? I-am spus că afară se întâmplă astfel de lucruri, vrem să arătăm că suntem o universitate deschisă și cum să deschidem o universitate, dacă nu convingând lumea să vină și în afara programului? Atunci a zis: OK, facem să fie bine. De atunci încolo, ca în orice instituție patriarhal-ierarhică din România, dacă șeful cel mare spune da, aia e, lumea comentează doar pe la colțuri.

• Acum mai comentează pe la colțuri?
• Mai puțin. S-au convins. Când umpli cu 2500 de oameni și vezi că arată bine și lumea chiar se simte bine și nu a picat nicio clădire, nu s-a supărat nimeni, chiar dacă s-au pus inclusiv manele la party-ul ăla, atunci aia e.

• Poate fi un algoritm de inovație care contaminează? Dat fiind că oamenii care comentau, acum nu mai comentează la schimbare?
• Eu sper că da. Mie mi se pare important, în contextele astea, să se coaguleze oamenii care vor și care cred un pic mai mult. Inovația e molipsitoare. Am văzut chestia asta. UPT avea deja două programe în cadrul Capitalei Culturale, care erau axate pe domeniile noastre, respectiv arhitectură și multimedia/realitate virtuală. Și atunci am zis: OK, hai să pornim această platformă, să facem o umbrelă comunicațională, sub car să băgăm toate lucrurile la care vrem să ajungem în urma acestui proces transformativ. Și după, ca să aplicăm la liniile de finanțare, am pus și mulți mușchi pe scheletul ăsta și am reuși să construim o serie de evenimente, dar și un discurs. Miza noastră a fost să ajungem la publicul tânăr, de aceea am comunicat și pe TikTok și în septembrie, înainte de deschiderea anului universitar, am avut surpriza să vedem studenți noi, care au spus: ”Am venit la voi pentru că v-am văzut pe TikTok și lucrul ăsta nu se mai întâmplă nicăieri altundeva”. 

• Crezi că școlile se pot promova pe TikTok, dacă găsesc un discurs potrivit?
• Noi chiar negociem asta destul de mult acum. Este o limită foarte fină între a participa la trenduri și a produce conținut cu mesaj relevant. Cine spune că nu participă la trenduri pentru că ar fi o denigrare înseamnă că nu are nicio cunoaștere despre cum funcționează platforma și ”they are doomed from the start”. Noi le balansăm. Am avut și contexte în care colegii au urcat videoclipuri mai puțin potrivite pe TikTok și le-am dat jos, pentru că erau nepotrivite. Însă fără scandal, am discutat și negociem constant. În paralel, punem și interviuri cu invitați, despre munca lor, am pus și un material video despre modurile în care putem să creăm în universitate spații sigure pentru toată lumea. Invitatul a explicat că nu există doar două genuri, există și persoane nonbinare și cum trebuie să ne adresăm ca să se simtă toată lumea respectată. Clar am primit și hate.

• Din ce generație?
• Nu am stat să analizăm. Din mai multe generații. Dar nu asta e important, ci faptul că pe un canal al Universității Politehnica a apărut și genul acesta de conținut. 

• Ce va rămâne după anul în care Timișoara a fost Capitală Culturală Europeană?
• Experimentul. Ăsta mi se pare cel mai bun lucru. Toată lumea a avut un pretext pentru a experimenta. Din păcate, era nevoie de un pretext, Dacă nu era anul acesta, poate nici Universitatea Politehnica nu ar fi adus o expoziție în holul Facultății de Mecanică sau să scoată băncile urâte de când lumea ca să pună altceva acolo. Inclusiv am renovat o clădire istorică, pe repede înainte, pentru a face un centru multifuncțional de artă și cultură. Nu am fi avut pretextul să organizăm partty-uri în sălile facultăților. Și în oraș a funcționat pretextul acesta: a fost pusă o instalație gonflabilă pe Bega, a fost deshisă Cazarma, a fost amenajată o clădire abandonată a Teatrului Maghiar și s-au jucat piese acolo. Au fost pretexte pentru lucruri care, de altfel, sunt foarte greu de asumat în România, pentru că, din păcate, de multe ori avem această mentalitate: de ce să faci curat, dacă nu aștepți musafiri?