Închide
de Marcel Bartic, profesor de istorie
Cică erau odată, demult, tare demult, niște unii care defilau în cămașa verde și băteau studenții evrei când ieșeau de la cursuri.
Și erau ei foarte mândri de românismul lor. Făceau tabere de muncă, reparau drumuri și poduri, mergeau la biserică și, ocazional, mai împușcau pe cine nu le convenea. Fapte, nu vorbe, se justificau ei. A trecut timpul, s-au făcut băieți mari și, la un moment dat, au ajuns la guvernare iar România a fost proclamată stat național-legionar. N-a durat mult și și-au pus ideile în aplicare. Jafuri, bătăi, abuzuri și, când a fost posibil, un pogrom, că așa își imaginau ei că se face o țară frumoasă ca soarele sfânt de pe cer.
Lumea pe vremea aia era deșteaptă dar nu prea. I-au ignorat la început, și-au făcut calcule politice mai târziu până când a fost prea târziu și s-au trezit cu pistolul la cap.
La propriu.
După un timp, ghinion, au venit la putere unii la fel de turbați cum erau ei. Și cum s-au văzut ei, adică turbații ăilalți, la butoane, pac, i-au trimis pe primii la închisoare sau în fața plutonului de execuție. Și a fost nasol, și-au luat omor, suferință, durere și restul meniului pe care statutul de pierzător al istoriei îl presupune.
Au trecut anii, s-au construit blocuri, s-au dărâmat cartiere, s-au numit alți președinți de scară de bloc și, într-o zi friguroasă, pac, a venit Revoluția. Buf, baf, trosc, tranziție, mineriade, baroni locali, căpșunari, șomeri, buticuri, MC Hammer și dozatoare TEC. Între timp, unii si-au descoperit scânteia divină în suflet și au decis că e timpul să-i recupereze pe primii turbați. Știți, ăia în cămașa verde care cu drumuri și poduri. Dar, nu știu cum se făcea, aveau un lapsus foarte enervant că memoria lor se oprea la momentul în care ăștia, primii turbați, au fost băgați la închisoare. S-au gândit mult, s-au dat peste cap, asta e, memoria lor le dădea error 404 când încercau să vadă ce s-a întâmplat înainte de momentul cu pușcăria și suferința. Pe cale de consecință, au zis ok, hai să nu mai pierdem timpul, trebuie să tragem o concluzie. Pac, și i-au făcut sfinți.
Sfinții închisorilor.
Și s-a făcut toamnă, apoi iarnă, a venit primăvara iar România a intrat în NATO, apoi în Uniunea Europeană. Turbatii, ăia recenții, au constatat că nu mai pot urî, discrimina și pocni ca-n vremurile bune și s-au îmbufnat. Nu e bine, au zis ei, e dictatură. Păi ce lume e asta să nu poți urî, trosni sau împușca pe cine vrei tu? Neomarxism curat, a decretat cineva. A, ce frumos, da, da, e neomarxism! Moarte corectitudinii politice!
Și văzând ei acestea, au zis că așa nu se poate și că trebuie să facă ceva. Ce? Nu știu, orice, un protest, un partid, o șoșoacă, o transmisie live în parlament, nu contează. Fapte, nu vorbe, vorba cântecului. Zis și făcut, cu un pic de ajutor de la servicii, pac, au pus de-un partid, și s-au pus pe defilat cu cruci, caravane medicale, mitinguri, nu știu dacă și reparat drumuri și poduri dar dacă n-au făcut-o deja, sigur o au în planul de marketing.
Cum făceau ei toate astea, un gând le rodea inima. Băi, da’ un pumn în fața cuiva nu dăm și noi? Măcar o bâtă pe spinare, o împușcătura ceva, nimica, nimicuța? Nu se poate, trebuie să luăm măsuri. Păi cum? Nu știu, de undeva trebuie să începem. De unde? De unde-o fi, dă-le dracu’, de unde au început și primii turbați, hai în universități, dăm cu ei de toți pereții, batem pe careva, habar n-am, să ne știe de frică. Primii care le-au ieșit în cale au fost ăia de la SNSPA, săracii, mergeau nevinovați la cursuri și au luat același tramvai. Pac, trosc, buf, pliante, scandal, dați-o dracu’ de universitate, veniți la noi, eșalonul doi.
Și erau mândri de românismul lor și voiau sa facă o Românie frumoasă ca soarele sfânt de pe cer.
Și cum apăsau ei așa pe ambreiajul istoriei, zdrang, ceva s-a întâmplat. Nu știu să vă spun ce că e complicat. Ceva, nu știu, dar sigur nu era ca-n anii treizeci ai secolului trecut când lumea era deșteaptă dar nu prea.
Acuma eram în Uniunea Europeană. Nu că era vreo lumină dar orișicât. Nu putea orice turbat să facă ziua ce visa noaptea. Plus că lumea mai băgase la cap ceva din istoria recentă și nu mai punea botul la orice gargară naționalistă.
Și se zbătea ei, flutura steaguri, plângea pe la Valea Uzului, în sfârșit, toată recuzita lacrimogen-românită, doar doar o impresiona pe cineva sa ajungă și ei la guvernare să abuzuri, jafuri și, dacă se poate, un pogrom mic cu neomarxiștii ăștia care vrea educație secsuală în școli și strică copilăria la copii.
Numa’ că, ghinion, e criză de turbați.
Sunt nemulțumiți, sunt ofticați, sunt orice pe mă-sa pe gheață dar nu mai sunt turbați. Aiasta parcă ar fi o problemă. Parcă prea mult acces la informație, activiști, oengeuri, presă cu tupeu și alte dureri dintr-astea care acționează fix ca frâna mea de la montănbaic când opresc la un milimetru de taxi-ul cu număr de Ilfov care nu mi-a dat prioritate.
Ce voiam sa spun eu de la început în două rânduri dar mi-au ieșit cincizeci e că nu mai suntem în anii treizeci. Și-n loc să așteptăm cuminței pistolul la cap după care să ne întrebam „cum a fost posibil?” și „never again”, mai bine dăm dracu’ cu turbații de toți pereții încă de pe acum și gata. Că se poate. Democratic. Prin vot. Reacție publică. Orice zice legea că se poate.
O, da, se poate.
Pe ei, pe mama lor!
