Închide
de Marcel Bartic, profesor de istorie
Cu tristețe, despre admiterea la liceu
Organizarea examenului de admitere în învățământul liceal este (încă) o dovadă că învățământul românesc a devenit un lux pe care din ce în ce mai puțini copii din România și-l mai permit.
Până la examenul propriu-zis, să admitem, vă rog, că o (înfricoșătoare) majoritate a elevilor supraviețuiește în școlile noastre datorită meditațiilor. Un sistem paralel, o adevărată industrie care ia amploare pe măsură ce serviciile educaționale prestate în școli sunt din ce în ce mai modeste.
Cu excepțiile de rigoare desigur, cunosc și cunoașteți și dumneavoastră profesori care merită toată stima pentru maniera responsabilă cu care lucrează cu copiii. Sunt însă doar excepții, nu regula. Insule de competență și profesionalism, înconjurate de un ocean fără margini de indiferență și mediocritate.
Să nu ne amăgim. Rezultatele elevilor de pe la concursuri și olimpiade nu sunt ale noastre. Ale școlii. De cele mai multe ori sunt ale copilului și pasiunii sale pentru o materie și meditatorilor. Școala (cu excepțiile de rigoare, sigur că da) nu are nici un merit.
Examenul de admitere va alimenta, fără doar și poate, această industrie. Nu, copiii nu sunt niște loaze care se tem de un examen. Sunt doar copii care au avut șansa unei familii care să-i susțină, bani pentru meditații și care s-au născut în locul potrivit. Și copii care n-au avut șansa asta. Pentru a intra la un liceu bun (dacă putem da o definiție acestei sintagme) va trebui să recuperezi ceea ce nu ți-a fost oferit în patru ani de gimnaziu.
Și, uite așa, ajungi la meditații.
Ăsta este motivul pentru care admiterea va adânci inechitatea din școlile noastre.
Meditațiile însă sunt doar un efect. Ba, aș îndrăzni sa spun, unul neplanificat de artizanii legilor educației. Mai degrabă ignorat. Până la urmă, ce? A ieșit careva în Piața Victoriei să protesteze împotriva acestui fenomen? Nu. Prin urmare, nu-i bătaie de cap. Nu-i suspectez nici măcar că ar avea vreun interes. Serios. Îi vedeți cumva în stare de raționamente atât de sofisticate?
Nu. Așa mă gândeam și eu.
Sunt însă oportuniști. Au intuit corect ce dă bine la popor. Cum, care popor? Ăla care are nostalgii după școala de altădată! Ăla care a dat examen de admitere, treapta I, treapta a II-a, a muncit vara la sapă, și-a luat și câte o palmă după cap de la ăl bătrân. Da’ a ieșit Om, domne. Poporul ăla care suspină lăcrimând când vede câte o poză cu olimpici în aeroport cu steagul României la gât și o medalie.
Si atunci oftează și își spune. Suntem cei mai buni, domnule! Noi, românii, olimpicii, Gică Hagi, Nadia Comăneci, David Popovici!
Noi suntem Ei!
Da. Ăsta e poporul pentru care au fost făcute legile educației.
Un popor măcinat de iluzii și complexe de inferioritate.
Nu. Noi nu suntem Ei. Suntem doar noi, cu mediocritatea și neîmplinirile noastre. Cu viețile noastre marcate de jumătate de secol de totalitarism care a estompat (aproape) orice urmă de rațiune și onestitate. Ne hrănim cu mituri. Cu minciună.
Și știți ce e mai trist?
Că le facem asta și copiilor noștri.
învățământul românesc
