Închide
de Andrei Avram, profesor de istorie la Colegiul Național ”Sfântul Sava”
Dintre interpretările de care s-a bucurat ultimul meu articol, câteva m-au făcut să zâmbesc. Viziunea exprimată în acesta a fost considerată, de unii, drept o dovadă a colapsului sistemului de învățământ din România.
Un posibil rezumat al interpretărilor amintite ar fi următorul: „Cum a putut să se ajungă aici? Profesor care susține că nu știe și că învață de la elevii săi?! Adică, care semnalizează că e prost și, mai mult decât atât, face o bucurie din asta! În plus, este profesor la Colegiul Național ”Sfântul Sava”. Bieţii elevi, au învățat atât pentru a întâlni un astfel de profesor, care nu știe materia și învață de la elevii săi! Unde e școala de altădată? Încotro ne îndreptăm?”. M-am și imaginat, naiv, țopăind în curtea școlii, culegând floricele, sărind de pe un picior pe altul și fredonând în RE major şi SI minor: „Sunt prost!”.
Pentru început, în articol am scris că „aflu”, nu că „învăț” de la elevi. Iar de aflat, unii dintre noi, aflăm lucruri în fiecare zi. Alții, cei care le știu pe toate, n-au nici ce afla, nici ce învăța, în niciun caz de la cei mai mici decât ei sau de la cei care se află pe o treaptă inferioară a ierarhiei profesionale. Cât despre mine, chiar dacă nu am spus-o în articolul anterior, o afirm acum: da, uneori, se întâmplă și să învăț de la elevii mei și o fac cu bucurie. Nu neapărat istorie, ci de multe ori, cum să fiu un om mai bun (unii dintre ei ar spune „cum să nu fiu hater”).
Un alt motiv pentru care cineva care nu știe ar putea să se mândrească cu aceasta este acela că minți luminate nu au avut nicio reticență în asumarea „necunoașterii”. Iar unii dintre ei, având la bază acest paradox, au întemeiat „școli de gândire”. Rădăcinile culturale ale asumării necunoașterii pot fi regăsite în Grecia Antică, în viziunea socratică, expusă în Dialogurile lui Platon, mai exact în Apologia Sokrátous, tradus în limba română şi prin Apărarea lui Socrate¹.
Așadar, cultura occidentală s-a îndepărtat, încă de la originile sale, de viziuni legice și de abordări apodictice. Socraticul „știu că nu știu nimic” nu înseamnă prostie, ci „conștiința propriei neștiințe”², primul pas al deschiderii către cunoaștere.
Poate că unii vor spune că m-am smintit. După ce anterior am semnalizat că sunt prost, acum fac pe deşteptul, mă compar cu Socrate. Un răspuns la această critică ar fi în zadar pentru că „știutorii” sunt greu de convins. Ei au știut, știu și vor ști. Cât despre mine, aștept ziua de luni, pentru a afla și a învăța lucruri noi de la elevii mei.
¹ Vezi în acest sens Platon, Opera integrală. Volumul I, Apărarea lui Socrate, Criton, Euthyphron, Charmides, Alcibiade I, Ion, Hippias I, Hippias II, Protagoras, Laches, Theages, Lysis, Traducere, Introducere generală, Introduceri și note de Andrei Cornea, Humanitas, București, 2021, pp.65-108.
² Ibidem, p. 16.
