Închide
Părintele nostru, stăpânul nostru
de profesor Petruț Rizea,
Profesorul este genul de om de la care te-ai aștepta să le știe pe toate. Exigențele sunt întotdeauna mari în ceea ce îl privește și există pretenția să le poată face pe toate extrem de bine și, dacă se poate, fără se deranjeze prea mult.
Ai zice că așa își câștigă un profesor autoritatea, prin respectul impus de muncă, sacrificiu și seriozitate. Din păcate, nu munca sau alte atribute care fac din profesor o figură unică în societate sunt cele care atrag respectul. În ultimul timp, se pare că nimic n-o mai face, fie că vorbim despre dascăli devotați meseriei pe care o au, fie despre cei care o fac de rușine cu lejeritate.
Aici intră în discuție semnificația pe care oamenii (în acest context, elevii și părinții) o dau respectului. Și intră în discuție și cât de educată e societatea sau care e nivelul de analfabetism funcțional. Dacă aleg să continui, nu mă opresc nici până dimineață.
Eu consider că lucrurile au scăpat puțin cam mult de sub control, cel puțin în ultimul timp. De unde îmi culeg datele? Din experiență și din ceea ce îmi împărtășesc ceilalți (indiferent că vorbim de colegi, directori sau secretare). Lipsa de bun simț ajunge chiar până în cabinetul administrativ.
Puteți alege să mă credeți sau nu, sistemul (cu toate legile permisive pe care le are) ne aduce până în punctul în care să vorbim despre profesori abuzați fizic, psihic sau verbal de părinți, amenințați cu poliția pentru motive pe care le găsesc extrem de amuzante și trași chiar la răspundere în fața instanțelor pentru acte pe care nu le-au săvârșit. Ceea ce spune elevul e luat de bun, altceva nu există.
Nu există cadru legal pentru injuriile aduse lor, autoritățile ridică din umeri când un cadru didactic este jignit sau amenințat pe WhatsApp, care a devenit mai nou obligatoriu în portofoliul didactic (așa spun părinții informați). În mai toate cazurile vorbim despre scăderea notei la purtare sau despre interminabilele mustrări scrise. Și cui ajută acestea? Nimănui. Individul va repeta aceleași lucruri pe care le-a făcut și înainte de aplicarea sancțiunii, ba chiar mult mai răzvrătit decât prima dată, încurajat poate și de niște părinți doar cu numele, că utilitatea lor cu greu se observă în educarea plodului din fața ochilor noștri.
Sunt dezamăgit de situația actuală din învățământ. Și aici nu mai discut despre lipsa resurselor, banii prea puțini alocați sau lipsa de interes a elevilor pentru studiu. Aici vorbesc despre cum oameni care au muncit foarte mult și au făcut sacrificii sunt abuzați în toate chipurile chiar în locul în care visau de mici să-și desfășoare activitatea. E trist. Pentru cine n-ar fi?
Cum spuneam la începutul acestui articol, munca unui dascăl nu-i deloc ușoară. Responsabilitatea cu care vine coeficientul financiar slab nu mai atrage mulți interesați în domeniu, astfel că cei care din pasiune și iubire aleg să le treacă cu vederea ajung ținta lipsei de decență a celor pe care îi învață și îi educă.
Nu îmi place să fac predicții, dar nu prevăd lucruri prea bune în viața profesională a celor ce decid să-și petreacă o mare parte din viață la catedră. Epuizarea sau lipsa de satisfacție, frica generată de inexistența unui cadru legislativ clar formulat care să-i apere de abuzuri sunt doar câteva dintre greutățile pe care le vor târî după ei.
