Sportul, o altă formă de educație. De ce școala trebuie să înțeleagă elevul-sportiv

De ce școala trebuie să înțeleagă elevul-sportiv

de Radu Popescu, consilier parental

Există copii care, după școală, nu merg acasă să se odihnească, nu își termină temele în liniște, nu își organizează după-amiezile sau weekendurile în jurul meditațiilor, telefonului sau ieșirilor cu prietenii. Există copii care pleacă direct la bazin, la sală, pe teren, pe gheață, pe pistă, pe pârtie. Copii care își împart adolescența între ore, antrenamente, meciuri, cantonamente, recuperare, drumuri, oboseală și teme făcute seara târziu.

Aceștia sunt copiii sportivi de performanță. Și, din păcate, de foarte multe ori, în loc să fie priviți ca elevi care duc o responsabilitate în plus, sunt tratați ca elevi care „lipsesc prea mult”.

Cred că, pe acest subiect, avem nevoie de o discuție serioasă. Nu emoțională în exces, nu festivistă, nu doar despre medalii și fotografii de final de competiție. O discuție despre felul în care școala românească vede, sau nu vede, efortul real al copiilor care încearcă să facă performanță și în sport, și la învățătură.

Pentru că un sportiv de performanță nu are doar „un hobby mai solicitant”. Are, practic, o a doua formă de educație. Una care începe înainte ca mulți colegi să se fi trezit complet și se termină când alții au închis deja caietele. Sportul de performanță înseamnă program, disciplină, control al corpului, rezistență psihică, capacitate de efort, competiție, reguli, responsabilitate și o presiune pe care mulți adulți o înțeleg doar când o văd de aproape.

Un copil sportiv nu muncește doar în ziua meciului. Nu devine bun doar când apare în bazin sau pe teren. În spatele unui rezultat există sute de ore care nu se văd: antrenamente repetate, drumuri, alimentație atentă, accidentări, recuperări, renunțări, weekenduri ocupate, vacanțe scurtate, emoții înainte de selecții, frica de a pierde locul în echipă, presiunea de a confirma. Și, peste toate acestea, școala.

Problema nu este că sportivii de performanță nu vor școală. Dimpotrivă. Mulți dintre ei încearcă să facă bine, să se integreze coerent în ambele lumi. Vor să fie serioși și la ore, și la antrenament. Vor să nu rămână în urmă. Vor să fie respectați și ca elevi, și ca sportivi. Doar că sistemul nu este întotdeauna construit să înțeleagă această dublă apartenență.

În multe școli, elevul-sportiv ajunge să trăiască într-o tensiune permanentă. Dacă lipsește pentru un cantonament sau o competiție, simte că trebuie să se justifice. Dacă vine obosit, pare nepregătit. Dacă cere să recupereze, uneori i se transmite că „trebuia să fie la școală”. Dacă pleacă la lot, la turneu sau la campionat, absența lui este privită administrativ, nu educațional. Ca și cum ar fi ales să evite școala, nu să reprezinte un club, un oraș sau, uneori, chiar țara.

Și aici apare o nedreptate subtilă: performanța este aplaudată la festivități, dar drumul până la ea este adesea tratat ca inconvenient.

Ne place să avem copii campioni. Ne place să îi felicităm când vin cu medalii. Ne place să spunem că „ne mândrim” cu ei. Dar mândria reală nu se vede doar în momentul premierii. Se vede în felul în care școala îl sprijină pe copil înainte de rezultat, când are nevoie de înțelegere, de recuperare, de comunicare între profesori, de flexibilitate și de un cadru predictibil.

Nu vorbim despre privilegii. Nu vorbim despre scutirea sportivilor de responsabilitate. Nu vorbim despre ideea că un copil care face performanță nu mai trebuie să învețe. Vorbim despre adaptare realistă. Despre a înțelege că un copil care se întoarce duminică seara din deplasare și luni dimineața intră la test nu este în aceeași situație cu un copil care a avut weekendul liber. Despre a înțelege că un elev convocat la lot sau plecat în cantonament nu este absent din nepăsare. Despre a înțelege că recuperarea materiei trebuie organizată, nu lăsată la întâmplare.

Mai grav este că, deși există prevederi clare privind motivarea absențelor pentru cantonamente și competiții, în practică lucrurile nu funcționează întotdeauna cum ar trebui. Regulamentele pot spune ceva, dar cultura unei școli poate face altceva. Uneori, părintele trebuie să insiste. Clubul trebuie să trimită adrese. Dirigintele trebuie să explice. Copilul trebuie să suporte priviri, comentarii sau etichete. Și, în loc ca energia lui să meargă spre școală și sport, ajunge să fie consumată în justificări. Iar asta este obositor și nedrept.

Dacă un elev merge la o olimpiadă școlară, absența lui este de obicei înțeleasă imediat ca parte a performanței academice. Dacă un elev merge la un campionat național, la o competiție internațională sau într-un cantonament, reacția nu este mereu la fel de firească. Ca și cum mintea care performează merită protejată, dar corpul care performează trebuie să se descurce singur.

Cadrul legal din România prevede foarte clar că, la cererea scrisă a structurilor sportive, directorul unității de învățământ aprobă motivarea absențelor elevilor care participă la cantonamente și competiții de nivel local, județean, regional, național și internațional. Cu alte cuvinte, aceste absențe nu ar trebui tratate ca simple lipsuri de la școală, ci ca parte a unui parcurs sportiv oficial.

Problema nu este lipsa cadrului legal, ci distanța dintre litera regulamentului și felul în care el este aplicat în unele școli. Articolul 95 din Regulamentul-cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar, aprobat prin Ordinul nr. 5726/2024 și publicat în Monitorul Oficial nr. 795 bis/12.VIII.2024, nu ar trebui să fie interpretat ca o opțiune, ci aplicat coerent, atunci când există documentele justificative necesare.

Mai mult, Statutul elevului, aprobat prin Ordinul nr. 5707/2024, vorbește explicit despre dreptul elevilor la premii, burse și alte stimulente materiale pentru rezultate remarcabile, inclusiv în activități extrașcolare culturale, științifice și sportive. Același document prevede că elevii pot fi susținuți financiar pentru activități de performanță de nivel național și internațional și că performanțele la campionatele sportive se pot recompensa financiar, în condițiile legii. Cu alte cuvinte, performanța sportivă nu este un moft aflat în afara școlii. Este recunoscută chiar în documentele care reglementează viața elevului.

În alte sisteme educaționale, sportivul de performanță este privit mai clar ca „student-athlete” sau „elev-sportiv”: un tânăr care are nevoie să fie susținut pe ambele direcții, nu obligat să aleagă prematur între ele. 

În Statele Unite, cultura sportului școlar și universitar este construită în jurul ideii că performanța sportivă poate deschide trasee educaționale, burse, recunoaștere și apartenență. 

În Marea Britanie există programe care sprijină tinerii sportivi să își echilibreze dezvoltarea sportivă cu educația. Talented Athlete Scholarship Scheme – TASS sprijină sportivii talentați aflați în educație prin servicii de pregătire fizică, fizioterapie, nutriție, psihologie sportivă, dezvoltare personală și suport pentru sănătate mentală. Este un model care spune foarte clar că performanța sportivă și educația nu ar trebui puse una împotriva celeilalte, ci gândite împreună.

În Australia, ideea de sprijin educațional pentru sportivii de performanță este tratată ca parte a construcției carierei sportive și a vieții de după sport. Australian Institute of Sport are programe de burse educaționale pentru sportivii de elită, cu sprijin financiar pentru costuri legate de educație. În plus, prin Elite Athlete University Network, sportivii de elită pot beneficia de sprijin academic și flexibilitate în mediul universitar, prin instituții care au persoane dedicate pentru relația cu sportivii și pentru adaptarea parcursului lor educațional. 

Germania are un sistem de „Elite Sports Schools”. DOSB menționează peste 11.500 de tineri sportivi sprijiniți în peste 40 de școli de elită sportivă, incluzând aproximativ 108 unități de învățământ. Ideea-cheie: performanța sportivă și educația sunt gândite împreună, nu ca două lumi care se încurcă reciproc. 

Olanda are școli dedicate talentelor sportive, licențiate de Ministerul Educației, care permit combinarea educației cu sportul de top. Programele educaționale se pot ajusta, se oferă ghidare suplimentară, iar lecțiile pot fi adaptate pentru perioade de cantonament și competiții. 

Franța are clase sport-études și amenajări individuale pentru elevii sportivi, inclusiv pentru cei de nivel înalt sau cu constrângeri specifice de antrenament și competiție. Documentele oficiale menționează explicit că programul poate fi adaptat în funcție de statutul sportiv, volumul de antrenament, competiții și specificul disciplinei. 

Nu spun că aceste sisteme sunt perfecte. Nu sunt. Au propriile presiuni, propriile excese, propriile probleme. Dar diferența de abordare este importantă: sportivul nu este văzut doar ca un copil care lipsește de la ore, ci ca un copil care duce o formă specială de efort și care are nevoie de un cadru pentru a nu pierde nici școala, nici sportul.

Există însă și exemple din România care arată că lucrurile pot fi gândite altfel. GO Scholarship este un astfel de program: un proiect al Sports HUB care completează pregătirea sportivă și educațională a tinerilor sportivi, aducând în jurul lor specialiști din zone precum educație, nutriție, antrenament, recuperare, mental skills și social smartness. Programul nu privește sportivul adolescent doar prin prisma talentului sau a rezultatelor, ci ca pe un copil care are nevoie de un ecosistem de sprijin: pregătire fizică, nutriție, fizioterapie, psihologie sportivă, consiliere, educație și orientare pentru viitor. Într-o cultură în care elevul-sportiv ajunge uneori să fie redus la absențe și justificări, un astfel de model arată că performanța cere echipă, structură, prevenție, recuperare, sprijin emoțional și suport educațional, nu doar talent și voință.

În România, de multe ori, familia devine singurul sistem real de suport. Părintele duce copilul la antrenament, vorbește cu școala, recuperează teme, organizează mesele, plătește echipamente, caută fizioterapie, monitorizează somnul, gestionează emoțiile, explică absențele, trimite adeverințe, ține legătura cu antrenorii, cu profesorii, cu dirigintele. Familia devine dispecerat, taxi, secretariat, cabinet de consiliere, bucătărie sportivă și spațiu de reglare emoțională.

Iar copilul, între toate aceste lumi, încearcă să nu dezamăgească pe nimeni.

Ca părinte de copii sportivi de performanță, știu cât de complicat este acest echilibru. Știu cum arată zilele în care copilul pleacă dimineața la școală și se întoarce seara de la antrenament aproape fără energie. Știu cum se adună temele după un turneu. Știu cum se simte presiunea când școala cere prezență totală, sportul cere implicare totală, iar copilul are totuși un singur corp, un singur sistem nervos și doar 24 de ore într-o zi.

Știu și cât de important este ca părintele să nu transforme, la rândul lui, tot acest drum într-o presiune suplimentară. Pentru că, în sportul de performanță, tentația este mare. Să împingi. Să întrebi prea mult. Să corectezi. Să te temi că se pierde o șansă. Să confunzi susținerea cu controlul. Să vrei ca școala să înțeleagă, dar să uiți uneori să îți întrebi copilul cât mai poate duce.

De aceea, cred că părinții copiilor sportivi au nevoie și ei de sprijin. Nu pentru că nu știu să își iubească copiii, ci pentru că situația este complexă. A crește un copil sportiv de performanță înseamnă să înveți permanent să reglezi: cât împingi, cât protejezi, cât insiști, când oprești, când vorbești cu școala, când lași copilul să își asume, când intervii, când accepți că oboseala este reală și nu lipsă de voință.

Pornind de la experiența cu băieții mei, sportivi de performanță, am ajuns firesc, în ultimii ani, să îmi duc munca de consilier parental în zona adolescenților sportivi și a părinților care îi susțin. Pentru acești părinți, am creat ateliere și sesiuni de consiliere parentală dedicate echilibrului dintre sport, școală, presiune, performanță și relația sănătoasă părinte–copil.

Școala ar putea fi un partener extraordinar în acest proces. Nu prin favoruri. Nu prin scutiri nemeritate. Nu prin tolerarea lipsei de seriozitate. Ci prin reguli clare, aplicate corect și coerent. Prin comunicare. Prin recuperare organizată. Prin respect pentru documentele venite de la cluburi și federații. Prin înțelegerea faptului că un copil aflat în cantonament nu este în vacanță. Prin evitarea etichetelor. Prin recunoașterea efortului sportiv ca parte a dezvoltării copilului.

Un elev-sportiv nu cere să fie tratat ca o excepție comodă. Cere să fie tratat ca un copil care muncește în două lumi și care are nevoie ca aceste lumi să nu se saboteze una pe cealaltă.

Poate că aici este miza cea mai importantă: să nu îi obligăm pe copiii sportivi să aleagă prea devreme între școală și sport. Să nu îi facem să simtă că, dacă sunt serioși în bazin, pe teren sau pe pistă, sunt mai puțin serioși la școală. Să nu îi pedepsim administrativ pentru ceea ce ar trebui să fie motiv de apreciere. Să nu transformăm performanța sportivă într-o sursă de vinovăție școlară.

Pentru că sportul de performanță nu fură educația. O completează, dacă știm să îl integrăm. Îi învață pe copii lucruri pe care școala le cere, dar nu le poate antrena întotdeauna: disciplină, efort repetat, toleranță la frustrare, lucru în echipă, responsabilitate, revenire după eșec, respect pentru reguli, gestionarea emoțiilor sub presiune.

Un copil care face performanță sportivă nu este mai puțin elev. Este un elev care duce mai mult.

Tocmai de aceea, elevul-sportiv are nevoie de mai multă înțelegere, nu de mai multă suspiciune. De reguli aplicate corect, nu de interpretări după bunul plac al fiecărei școli, al fiecărui profesor sau director. De profesori care văd efortul, nu doar absențele. De părinți care susțin fără să sufoce. De antrenori care comunică. De o cultură educațională în care sportul nu este tratat ca o problemă de program, ci ca o parte serioasă din formarea unui copil.

În final, întrebarea nu este dacă sportivii de performanță trebuie să învețe. Sigur că trebuie. Întrebarea este dacă școala este dispusă să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat viața unui copil care încearcă să performeze și în clasă, și în competiție.

Pentru că atunci când un copil reprezintă un club, un oraș sau o țară, nu ar trebui să se întoarcă la școală ca și cum ar avea de cerut scuze. Ar trebui să se întoarcă într-un loc care înțelege că performanța lui nu este o absență de la educație. Este o altă formă de educație.