Marea Unire între mit și adevărul istoric

de Marcel Bartic, profesor

S-a spus despre Marea Unire că a fost visul de veacuri al românilor. Că au luptat cu vitregiile vremurilor, cu asupritorii nemiloși, că nu au încetat să-și dorească altceva decât să se regăsească în cadrul acelorași granițe. Despre România din primul război mondial, cei mai mulți dintre concetățenii noștri nu mai știu mare lucru în afară de Mărăști, Mărășești și Oituz iar din declarațiile de unire ale provinciilor aflate sub stăpânire străină doar entuziasmul celor peste o sută de mii de români strânși la Alba Iulia. Încă mai sunt unii care trăiesc cu imaginea idilică a unui eveniment istoric văzut drept punctul culminant al unui proces început încă din vremea dacilor, continuat de Mihai Viteazul la 1600 și încheiat glorios în 1918. Două secole de mitologie naționalistă și câteva decenii de ideologie național-comunistă au cimentat imaginea unei istorii propagandistice care nu are cu nimic de-a face cu realitatea trecutului nostru.

S-o luăm cu începutul. Unirea nu avea cum să fie visul de veacuri al românilor pentru simplul fapt că nu exista conștiință națională până în secolul al XIX-lea. Dacă ne-am teleporta în timp în Evul Mediu și i-am întreba pe locuitorii acestui spațiu istoric ce sunt, am fi surprinși de răspunsuri. Erau munteni, olteni, moldoveni, ungureni, orice, numai români nu ți-ar fi spus că sunt. Unirea de la 1600, pe  care cei mai mulți dintre contemporanii noștri o știu din filmele lui Sergiu Nicolaescu, nu a avut niciodată conotația politică pe care unii i-o atribuie astăzi cât, mai degrabă, a reprezentat proiectul consolidării frontului de luptă antiotomană. Ceva mai târziu, câțiva dintre cronicarii munteni sau moldoveni au dedicat pagini din letopisețele lor originii latine a românilor dar să nu uităm că ei făceau parte dintr-o categorie a elitelor, formați în spiritul ideilor umaniste pe la școlile din Polonia sau Italia. Nici vorbă ca aceste idei să fi fost împărtășite și de restul societății medievale românești. Lucrurile încep să se schimbe puțin abia după 1800 când, sub impactul ideilor iluministe, cărturarii Școlii Ardelene încep să pună problema mai serios, publicând numeroase studii istorice și lingvistice prin care să demonstreze vechimea și continuitatea populației de la nord de Dunăre. Sigur, eforturile lor au avut o certă conotație politică, în contextul în care Transilvania intrase sub dominația habsburgică iar românilor nu le erau recunoscute limba, naționalitatea și religia (erau considerați tolerați). Să mai amintim că, până la primul război mondial, nici unul dintre memoriile mișcării naționale românești din Transilvania nu menționa unirea cu românii de peste munți ci drepturi naționale și, cel mult, autonomie. Ba, mai mult, unii reprezentanți ai acestei mișcări au propus, reorganizarea Transilvaniei într-o Austro-Ungarie federală cum, bunăoară, o face în 1906 unul dintre apropiații arhiducelui Franz Ferdinand, Aurel C. Popovici, în lucrarea intitulată “Statele Unite ale Austriei mari”.

Un interesant studiu de caz îl reprezintă și Dobrogea, despre care nu se vorbește foarte mult în manualele de istorie. Intrată în componența statului român în urma Congresului de pace de la Berlin din 1878, ca urmare a cedării către Rusia a celor trei județe din sudul Basarabiei, teritoriul dintre Dunăre și mare era departe de a fi unul “românesc”. Dacă ne uităm la statistici, din cei o sută cincizeci, două sute de mii de locuitori, majoritară era populația de religie musulmană, adică turcii și tătarii, alături de bulgari, ruși, greci, armeni, în fine, peste douăzeci de naționalități, după cum este precizat în Enclopedia Română publicată la începutul secolului al XX-lea. Politicienii de la București nici nu prea au vrut-o. Dimitri A. Sturda afirma chiar că Dobrogea este “o țară băltoasă, nesănătoasă și plină de friguri, cea mai nesănătoasă țară din Europa” și “cea mai săracă”. Autoritățile de la București au  dus în următorii ani o politică susținută de colonizare pentru a spori elementul românesc din regiune. Lucrurile s-au complicat însă după cel de-al doilea război balcanic din 1913, când, prin pacea de la București, România a anexat Cadrilaterul, adica cele două județe din sudul Dobrogei, Durostor și Caliacra. Acțiunea statului român în această problemă este extrem de discutabilă, neavând nici o legitimitate asupra acestui teritoriu în care, din cei aproape 260 000 de locuitori, românii erau abia într-un procent de 2,4%. 

Cât de pregătită era România pentru un război de epocă industrială?

Mai deloc. Pregătirea armatei române era extrem de precară. Armamentul și pregătirea soldaților, slaba organizare a serviciilor inclusiv a celor sanitare, nu erau nici pe departe în măsură să răspundă provocărilor unui conflict de o asemenea amploare. Liderii de la București au ignorat experiența celui de-al doilea război balcanic, în care au pierit mai mulți soldați români din cauza holerei decât din cauza confruntărilor cu trupele bulgare. Aceste lucruri s-au văzut imediat după intrarea României în război, în 1916. Obsesia decidenților de la București pentru Ardeal a făcut ca 65% din trupe să fie trimise pe frontul transilvănean în vreme ce sudul țării urma să fie apărat de 25% din forțele disponibile. E adevărat, nici cine știe ce ajutor nu am primit de la aliații din Antanta dar greșelile făcute de români i-au costat scump. Ofensiva puterilor Centrale din Dobrogea și înfrângerea de la Turtucaia din 1916 au demonstrat cu prisosință cât de nepregătită era armata română pentru un astfel de război. Au avut loc incidente penibile precum cel în care colonelul Nicolicescu s-a speriat și a fugit, lăsându-și în urmă soldații, în urma unui zvon potrivit căruia bulgarii ar fi reușit să străpungă apărarea românească. La fel a făcut și comandantul orașului Slobozia, Constantin Teodorescu, care și-a lăsat baltă subordonații, aceștia fiind încercuiți și luați prizonieri de forțele bulgare. La București, lipsa de viziune, orgoliile și corupția și-au pus amprenta asupra deciziilor luate pe front. Averescu, de pildă, după ce a inițiat „Operațiunea Flămânda”, a hotărât retragerea după ce i-a fost distrus podul de vase peste Dunăre. Generalul german Mackensen i-a spus în 1918 că a făcut o mare greșeală. Dacă ar mai fi rezistat un pic, trupele germane ar fi fost în mare dificultate.

Ofensiva Puterilor Centrale a dus, spre sfârșitul anului 1916, la o adevărată catastrofă militară pentru armata română. Trupele germane au invadat Oltenia și Muntenia. O ultimă tentativă de apărare a capitalei a eșuat lamentabil, până și planul de operațiuni al armatei romane a fost capturat de unamic la Găești. La 6 decembrie a fost ocupată Capitala iar regele, guvernul, armata și o parte din populație s-au retras în Moldova intr-o degringoladă totală. 

Singurele momente cu adevărat remarcabile ale armatei române au fost cele din vara anului 1917 de la Mărăști,  Mărășești și Oituz. Aici trebuie avut în vedere însă că ele nu ar fi fost posibile dacă regele Ferdinand nu ar fi realizat că societatea românească avea nevoie de reforme profunde. Soldații români erau, în marea lor majoritate, proveniți din rândurile țărănimii care, înainte de război, se aflau într-o situație foarte dificilă și nu aveau, așadar, cine știe ce motivație pentru a se sacrifica pentru țară. Nu aveau pământ și iar dreptul la vot era încă unul censitar. În discursul de la Răcăciuni, din martie 1917, Ferdinand și-a luat angajamentul că va rezolva aceste probleme. A venit și ajutorul din partea aliaților constând în misiunea condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, cel care afirma despre militarii români că sunt „minunat de dezorganizați” și care a venit în Moldova pentru a-i instrui pe militarii români cu armament și tehnici de luptă moderne. Așa pot fi explicate victoriile de pe frontul din sudul Moldovei din vara anului 1917. Din nefericire, lovitura de stat bolșevică din Rusia a dus la ieșirea acesteia din război. Rămasă fără principalul aliat din Răsărit, România a fost forțată să încheie și ea pacea separată, în condiții foarte grele, cu Puterile Centrale, la Buftea-București. Regele Ferdinand nu a ratificat tratatul, acest lucru fiind folosit mai târziu de către statul român, la Conferința de pace de la Paris, pentru a justifica acceptarea României în rândul statelor învingătoare.

Conservatorul Petre P. Carp afirma la un moment dat că România are atât de mult noroc încât nu mai are nevoie de politicieni. Afirmația este perfect valabilă pentru evenimentele care au precedat Marea Unire. Spre sfârșitul războiului, superioritatea militară și economică a Antantei și-a spus cuvântul și   rând pe rând, statele Puterilor Centrale au capitulat. Pe fondul dezmembrării imperiilor multinaționale țarist și austro-ungar, provinciile istorice  Basarabia,  Bucovina și Transilvania au proclamat unirea cu România. Trebuie reținut însă că atmosfera nu era deloc una festivă, consecințele destrămării celor două imperii și a retragerii dezordonate a soldaților ruși de pe front, a dus la numeroase incidente care au determinat intervenția armatei române atât în Basarabia, cât și în Bucovina. Nici în Transilvania, lucrurile nu au stat mai bine. La scurt timp după momentul de la Alba Iulia, pe fondul tratativelor pentru semnarea tratatului de la Trianon, în Ungaria a avut loc lovitura de stat a bolșevicilor conduși de Bela Kun, ducând la instaurarea Republicii Sfaturilor de la Budapesta. Bela Kun a refuzat să accepte stabilirea granițelor cu România conform negocierilor de la Paris, ceea ce a dus la reluarea ostilităților cu statul român. Armata română a respins ofensiva și a avansat până în Ungaria, până a cucerit Budapesta, de unde s-a retras abia pe 4 august 1919. Un motiv în plus ca relațiile dintre cele două state să se mențină extrem de tensionate. 

În ceea ce privește unirea Transilvaniei cu România, trebuie spus că liderii mișcării naționale din această regiune au avut, dincolo de entuziasmul afișat în discursuri sau articole de presă, anumite rețineri față de ideea de unire cu Vechiul Regat. Iuliu Maniu a avut negocieri dure cu Ionel Brătianu, cerând înfăptuirea unor reforme și acordarea unui portofoliu efectiv nu doar a unor funcții simbolice. La asta se mai adăuga și temerea că liderii de la București nu vor respecta prevederile declarației de la Alba Iulia, precum cele vizând reforma agrară radicală, vot universal pentru ambele sexe sau “deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.”

Neîncrederea în “protipendada parveniților bucureșteni”, cum îi numea Alexandru Vaida-Voevod pe politicienii de la București, a fost validată odată cu integrarea provinciei în cadrul administrației românești. Eforturile de românizare a populației a dus la numirea în posturi cheie din administrație, învățământ sau armată a unor persoane cu o pregătire îndoielnică ceea ce a declanșat nemulțumirea ardelenilor.

Trebuie amintit că Germania a încheiat armistițiul de încetare a focului pe 11 noiembrie 1918. Cu doar o zi înainte, regele Ferdinand a anunțat reintrarea în război alături de forțele Antantei. Sigur, gestul avea mai mult o valoare simbolică, menită să-i asigure României un loc printre statele învingătoare la viitoarea conferință de pace. Chiar și așa, reprezentanții statului român au fost priviți cu neîncredere și li s-a reproșat încălcarea prevederii tratatului de alianță, semnat în 1916, prin care România își asuma că nu va încheia pace separată cu Puterile Centrale. Trebuie subliniat că recunoașterea Marii Uniri s-a jucat la Conferința de la Paris, după negocieri dure cu cei “patru mari” (Georges Clemenceau, Vittorio Orlando, David Lloyd George și Woodrow Wilson). România a fost definită în cadrul discuțiilor drept stat cu “interese limitate” iar reprezentantul României, Ion I. C. Brătianu a fost primit cu răceală și și-a atras antipatia pentru încăpâțanarea cu care a refuzat să accepte semnarea unui tratat pentru drepturile minorităților. La 2 iulie a părăsit ostentativ lucrările Conferinței de pace de la Paris, s-a întors în țară și, pentru a nu fi obligat să semneze acest tratat, pe 12 septembrie și-a dat demisia din funcția de prim-ministru. Imaginea României a cunoscut o ameliorare în cadrul negocierilor odată cu sosirea la Paris a reginei Maria, care a susținut recunoașterea Unirii în condițiile puse de statul român.

Lucrurile sunt, așadar, departe de a fi simple în chestiunea Unirii de la 1918. Viziunea triumfalistă asupra modului în care s-a realizat România Mare și ignorarea problemelor care au însoțit-o nu sunt de natură să ofere cititorului neavizat o imagine corectă asupra evenimentelor care au marcat constituirea statului național unitar român. Obsesiile naționaliste, simplificările și generalizările, absența multiperspectivității  în materie de analiză istorică pe această temă nu fac altceva decât să întrețină neînțelegeri și tensiuni care distorsionează adevărul istoric.