Oana Moraru: Școala noastră de stat a rămas cam cu 50 de ani în urmă față de modelele care s-au tot updatat în lume

Oana Moraru, fondatoarea școlii Helikon, a estimat, în podcastul Părinți CuMinți realizat împreună cu Simona Gherghe, că școala de stat din România se află cu 50 de ani în urmă față de modelele relevante în prezent la nivel mondial.

Oana Moraru: Școala noastră de stat a rămas cam cu 50 de ani în urmă față de modelele care s-au tot updatat în lume, însă, în ea, mai supraviețuiește un procent de 11-12% de profesori extraordinari, părinți implicați, care încă țin sistemul în picioare. În orice generație din ultimii 2-3 ani de clase pregătitoare care au intrat, din ei au terminat bacalaureatul numai 40%. Fie s-au lăsat de școală…

Simona Gherghe: Ăsta e mai mult decât dezastru.

Oana Moraru: Ce să mai descriu în cuvinte? Suntem mai rău decât Coreea de Sud după război. Școala noastră nu e în stare să-și țină copiii pe o linie de plutire și să lucreze cu media. O școală bună, peste tot în lume, are, oricum, și vârfuri, și copii foarte slabi, cu un nivel de traumă, cu intervenții specializate. Noi pe astea le avem oricum, natural, extremele. Școala noastră nu lucrează cu cu media.

Simona Gherghe: Lucrează cu vârfurile.

Oana Moraru: Păi lucrează, pentru că cu vârfurile poți să lucrezi și tu, Simona. 

Simona Gherghe: Eu vreau să duc discuția la următorul aspect: învățătoarea, la clasă, pentru că sunt acele concursuri între școli și între elevi, lucrează cu, să spunem, primii cinci din clasă, care sunt foarte buni, restul Dumnezeu cu mila. Părinții au ajuns să pună meditații copiilor de pregătitoare, ceea ce mi se pare wow! Cum ieșim din treaba asta? Cum o rezolvi tu, ca părinte, care poate că nu-ți permiți o școală privată sau poate nu ai în comunitatea ta o școală privată. Nu sunt peste tot, în toate orașele din România, școli private.

Oana Moraru: Există o schelă a celor mai importante gânduri care îți coordonează comportamentul tău parental. Primul gând: suntem cu toții într-un matrix al temerii că, dacă copilul meu nu primește suficient de mult, va rămâne mai în urmă. Nu e adevărat. E un sindrom al omului modern teama de omisiune. Avem atâtea variante și oportunități de creștere a copiilor și atâția profesori de matematică, și cluburi de matematică și de citire rapidă, și de învățare a semnelor, și de învățare a nu știu câtor limbi. Avem un sindrom de consumator, al acestei frici că s-ar putea să pierdem ceva, dacă nu le avem pe toate. Pe noi acum, lângă copii, ne dirijează de la spate, ca pe niște marionete, această frică consumistă că, dacă nu îi dăm copilului nostru de toate, el rămâne mai puțin echipat decât al vecinului.