Închide
de Daniela Vișoianu, expertă în Educație
Cu nervii pe pereți – un gând grăbit al zilei de vineri:
Unul dintre efectele pandemiei este „scurtarea” benzii de răbdare/înțelegere a profesorilor și, în general, a adulților. Acest eveniment disruptiv s-a suprapus peste o perioada de conectare digitală care a accelerat procesele anterioare – de exemplu scepticismul și neîncrederea copiilor în adulți.
Studii consistente din anii anteriori pandemiei, inclusiv bazate pe loturi mari de copii, au confirmat, prin experiment, că afirmațiile adulților sunt puse la îndoială de la vârste tot mai mici.
Asta, pe scurt, s-a tradus într-un erodare accelerată a relației de încredere a copiilor în adulți, fie ei părinți sau profesori. Și, în pedagogie, știam deja de zeci de ani că acolo unde nu este relație (de încredere), nu este nici învățare.
Dacă mă raportez la ceea ce știm din mecanismul de cerc al siguranței, cu cele 3 nevoi (de explorare, de siguranță, de responsabilitate), îndrăznesc să speculez că e foarte posibil ca cei mici/tineri să fi înțeles, cumva ca un salt de evoluție, că siguranța absolută (a familiei, a comunității) a devenit relativă. Acesta poate fi mecanismul lor de management al incertitudinii. Au înțeles că vor supraviețui crizelor, fără să le fie afectată nevoia de explorare.
Doar că, emoțional, nu mai au resurse suficiente de încredere.
For everything you gain, you lose something else 🙁
Așa că, presiunea pusă în școli, de ducere a lor către comportamente anterioare pandemiei, de cumințenie și obediență, de tip „crede și nu cerceta” nu are cum să producă rezultatele dorite de adulți, FĂRĂ CA ADULȚII SĂ SE SCHIMBE. NU poți cere unui copil să fie mai matur, mai înțelegător decât adultul din fața lui, c’mon…
Ce este de făcut?
Să practicăm ceea ce le cerem copiilor noștri: încredere, disciplină/autodisciplină, rigoare, empatie, PREZENȚĂ într-un mod mult mai intens (ca să fie valoros, în competiția cu conexiunea virtuală).
Notă: scriu aceste gânduri pentru că am vorbit în ultima vreme cu multe mame despre schimbările din școli, despre tensiune, despre faptul că copii buni par că nu mai reușesc să sastisfacă nevoile de siguranță/relație ale profesorilor lor (sic!). Discuțiile noastre au ajuns în zone dureroase – mai ales către nevoia ca ele să își schimbe viața semnificativ pentru a reuși să fie prezente în alt registru de calitate și încredere.
Într-o lume în care pe toți pereții ți se spune să te pui pe primul plan, ceea ce poate fi o soluție pentru criza de încredere prin care trec copiii noștri vine la pachet cu ceva durere.
Da, ar fi mai simplu ca problemele și, mai ales, nevoile profunde ale copiilor să fie rezolvate prin ducerea acestora la terapie, prin mutarea la altă școală, privată/confesională/hibrid. Dar asta nu acoperă nevoia de un model, de cineva care să le spună că sunt importanţi indiferent de mediul din care provin sau de cunoştinţele pe care le-au acumulat. Iar cărțile de parenting sunt scrise pe baza unor reflecții despre copii care sunt deja mari. Cred că pandemia a fost evenimentul disruptiv care a schimbat lumea și încă nu avem cercetările care să ne ghideze fin printre provocările de educatori, părinți (și alte roluri).
Ce putem avea însă e înțelepciunea a mii de ani: e nevoie de activitate fizică, de activitate practică, de relații puternice, de încredere.
Rita Pierson nu s-a demodat, poate merită reascultată:
