Cum m-au învățat elevii mei să vorbesc romanes
20 Februarie 2022, 23:06
Uite așa îmi începeam eu lecțiile în urmă cu vreo optsprezece ani în școala din Ruptura, un sat pierdut printre dealurile dintre județele Bacău și Neamț. Nu, sigur n-aveți cum să fi auzit de satul ăsta dacă nu sunteți de-ai locului, nici pe hartă n-apare cu denumirea asta, o știu numai cei de prin împrejurimi. Satul este locuit preponderent de romi, cei mai mulți săraci vai de capul și de sufletul lor. Sunt neam de lăutari așa că singura sursă de venit pentru unii dintre ei este cântatul pe la nunți, botezuri și cumetrii. Bine, nu vă imaginați că se îmbogățea vreo careva din asta, nu sunt ca ăștia de prin București, era așa, numai cât să-și ducă zilele, că nici clienții lor de prin satele de prin jur nu erau mai înstăriți. Un colț de țară de care părea că nu-și mai amintește nimeni, unde viața oamenilor se scurgea cumva în afara timpului, într-o rutină ancestrală dictată de răsăritul și apusul soarelui, semănat, prășit și cules porumbul de pe câmp.
Acolo m-au trimis, în primul meu an de învățământ, cei de la inspectoratul Școlar al Județului Neamț. Când i-am întrebat, fiți amabili, aveți idee cum ajung acolo, am sesizat că nici ei nu erau foarte siguri. Vai de mine, îmi zic, asta mi-a cam dat de gândit. Sincer să fiu, am avut așa o strângere de inimă. Am întrebat eu în stânga și-n dreapta, până am aflat că e un autobuz care duce din Roman direct până acolo. A, păi e bine, am mijloc de transport, gata, s-a rezolvat.
Nu prea era rezolvat, aveam să aflu eu în curând. Erau doar două curse pe zi. Chiar dacă aveam ore dimineața, trebuia să stau până seara la cinci, când venea autobuzul să ne ducă înapoi. Nu-i nimic, am de citit, îmi găsesc eu de treabă, între timp mă lămuresc eu și cum e cu meseria asta de profesor că practica mea pedagogică n-a fost cine știe ce, eram prea ocupat în timpul facultății să mă visez cercetător pe la vreun institut de renume. Așa că, hai, Bartic, om trăi și om vedea.
Prima zi a fost cruntă. Într-un autobuz vechi și prăfuit, în care îmi blestemam zilele că mi-a trebuit o cafea mare înainte să plec, ocolind cu încetinitorul hârtoapele și urcând cu greu dealurile alea interminabile, am constatat că faci mai bine de o oră până la școala din Ruptura. Cum am ajuns, m-am năpustit în școală, nici bună ziua n-am apucat să dau și-am întrebat-o pe doamna de la curățenie, cu glasul gâtuit de, să-i zicem emoție, unde e toaleta. Iote coloșa, dom’profesor! Unde? Colea, în fundul curții, lângă terenul de fotbal.
Poate ați mai văzut pe la televizor știri cu școli cu toaleta în fundul curții dar vă jur, n-aveți nici cea mai vagă idee cum poate să arate până nu vezi una cu ochii tăi. Și ar fi bine să ai ochi buni și să te uiți cu băgare de seamă pe unde calci că altfel e moale treaba. Am rămas șocat. Ăla a fost primul meu contact cu învățământul românesc, în anul de grație 2003, la câteva luni după ce, cu mândrie, îmi luasem licența în istorie la Universitatea din dealul Copoului.
Primele mele ore m-au deprimat și mai tare. Nu reușeam neam să-i fac pe copiii ăia să vorbească, să spună ceva, să-mi răspundă la întrebări. Se opreau pentru o clipă, se uitau la mine cu niște ochi mari și curioși, după care se întorceau la discuțiile și preocupările lor. Nu înțelegeam nimic din ce spuneau și, deși mă dădeam de ceasul morții să-i fac atenți, nu era chip să pară cumva că prezint vreun interes pentru ei. Bine, acuma să nu mă ocărâți, să știți că mi-am făcut lecțiile ca la carte. Am făcut recapitularea cunoștințelor, captarea atenției, am enunțat obiectivele și titlul lecției și le-am cerut să și-l scrie pe caiete. Le-am spus că vom identifica asemănările și deosebirile, cauzele și consecințele și vom utiliza critic și reflexiv conceptele noi și sursele istorice.
Nu-i bai, vă înțeleg. Și eu aș face la fel. Ăsta eram eu în 2003. Atât s-a putut.
Vă dați seama că am vorbit de unul singur, că ei aveau alte treburi. La sfârșitul zilei, în autobuzul vechi și prăfuit, îmi făceam deja planuri de plecare în altă școală, în alt județ, alt univers, undeva unde să prind nava Enterprise Ship de șapte, care să mă scoată la civilizație și să mă salveze de secolul nouăsprezece, unde mi se părea mie că am ajuns. Ca să nu mai spun că mi se părea sub demnitatea mea de proaspăt specialist în istorie medievală, să ajung într-o sală de clasă unde, dacă deschideai fereastra, se auzeau găinile cotocodăcind și porcii guițând. Nu, nu e de mine, eu am chestii serioase de făcut, e timpul pentru hotărâri majore. Gata, m-am hotărât, s-a terminat cu învățământul pentru mine, pa, la revedere, nu mai calc pe-acolo, niciodată, nici în ruptul capului, în vecii vecilor amin.
A doua zi eram iar în autobuzul spre Ruptura. Nu știu să vă spun de ce. Habar n-am. Pur și simplu, m-am trezit de dimineață și am plecat la școală pentru că asta am simțit că trebuie să fac. Doar doza de cafea a fost ceva mai mică. Preventiv.
Într-o pauză, m-am luat la vorbă cu un coleg de-al meu, profesor de geografie acolo în școală. Ia zi, maestre, cum ești, cum ți se pare, care sunt primele impresii? Vai de capul meu, m-apuc obidit să-i povestesc omului toate necazurile mele didactice, uite, domne, nu vor și nu vor, și eu le spun, le explic, le demonstrez, ei nimic, este inadmisibil, am să iau măsuri, am să fac, am să dreg… A stat omul și m-a ascultat cu răbdare cum povesteam eu revoltat ce insensibili sunt elevii ăia la eforturile mele. Vorba aia, licențiat în Dealul Copoului, cercetare, articole, institute, v-amintiți, da? M-a privit cu milă și, la un moment dat, m-a întrebat, domne, știi de ce nu vin toți la școală? Nu, zic, de ce?
Pentru că nu au cu ce să se încalțe, profesore.
Te-ai uitat așa un pic la ei? Cei mai mulți vin la ore pentru cornul și laptele ăla de-l dăm noi aici și să nu piardă alocația. De îmbrăcat se îmbracă cu ce mai rămân de pe la frații mai mari. Îi numeri pe degete care termină școala și iau Capacitatea. Mulți abandonează până în clasa a VIII-a. Citesc pe litere și aia cu chiu cu vai. Ce școală vrei tu să faci cu ei, profesore, dacă ei vin flămânzi la școală? Ascultă-mă pe mine, că-s om bătrân. Pune mâna și ajută-i mai întâi să vorbească și să citească românește. Pune-i să-și formuleze ideile în propoziții simple și corectează-le greșelile. Fă axe cronologice cu ei prin care să le explici unde suntem noi acuma și când au trăit ăia în antichitate sau Evul Mediu. Zi-le o poveste frumoasă, că le plac și-ai să vezi că-s ochi și urechi. Dacă-i faci să mai țină minte și cine au fost Decebal și Traian, și mai bine. Învață-i să citească o hartă și să-l recunoască pe Ștefan cel Mare când i-or vedea statuia pe undeva. Ai răbdare cu ei. Răbdare și iar răbdare. Și, cel mai important, bagă-le-n cap că au o șansă în viață dacă învață carte și că, dacă nu învață să-și dea singuri o șansă, nimeni altcineva nu le-o dă. Nu în țara asta. Nu în secolul ăsta. Așa a fost dintotdeauna. Măcar atât dacă reușești să faci cu ei și tot e mare lucru.
A fost cea mai bună lecție de pedagogie pe care am avut-o vreodată.
A doua zi am intrat în clasă și primul lucru pe care l-am făcut a fost să spun:
Atât apucasem și eu să prind din zbor pe autobuz și am înțeles că înseamnă “ce mai faci?”.
M-au privit suprinși. Mi-au răspuns în cor. Mai beșau, profesoros!
Din ziua aceea, au început să vorbească cu mine. I-am rugat să mă învețe și pe mine câte un cuvânt, două, câte o propoziție, cât să mă înțeleg cu ei. Am început să mi le notez într-un vocabular și să le repet seara. Am fost foarte încântat când, într-o zi, am reușit să-l întreb pe un prâslea de la a cincea, sar busos (cum te cheamă?) și mi-a răspuns. Alin. Salut, Alin! Tu, cum te sar busos, am întrebat o fetiță de la geam. Au râs. Nu așa, dom’ profesor! Aha. Mă iertați. Ionela mă cheamă, mi-a răspuns. Chechibars satu? (Câți ani ai?). Doisprezece. Haoarde la tablă! Au râs iar de s-au prăpădit. Ce-am zis, domle? Nimica, nimica, e bine, domnu’ profesor!
Uite așa m-am împrietenit eu cu prichindeii mei de la Ruptura. N-aveți idee cum se atașează copiii ăia de tine, dacă simt că ești sincer și prietenos cu ei. Au început să mai ridice mâna, să mă mai întrebe câte una, câte alta și, da, la povești, nu se auzea musca în clasă. Se uitau cu niște ochi mari la mine, curioși, să afle deznodământul, și aplaudau bucuroși când ăla bun îl bătea pe ăla rău și îl alunga din țară. Am început să-i cunosc după nume. Alin, Ionela, Maria, Costan. Și mi-erau dragi. Din ce în ce mai dragi.
Într-o zi, ne-a trimis dom’ director să facem recensământul copiilor din sat. Știți ce-i aia? E o chestie pe care trebuie să o facă profesorii pentru planul de școlarizare. Îți iei două, trei străzi și mergi la familiile alea acasă să vezi ce copii au și ce vârste. Am fost și eu. Mă recunoșteau copiii și-mi strigau după gard, socheres, dom’ profesor? La una dintre adrese, am dat de un bordei amărât, cu o curte mare, plină cu tot felul de vechituri și un ceaun imens pus la foc. Am intrat în curte să întreb ce și câți copii sunt acolo. Răspunsul m-a luat cu amețeală. Unsprezece copii. Cu părinți cu tot, treiprezece.
Aveți idee cum pot trăi treisprezece suflete într-o cocioabă fără curent, gaz și canalizare?
Nu? Nici eu. Și au trecut optsprezece ani de atunci.
După un timp, am vrut să știu mai multe despre comunitatea romanes din țara noastră. Despre istoria și tradițiile lor. Recunosc, în facultate, mare lucru nu învățasem în afară de faptul că sunt niscaiva documente de pe la Vladislav Vlaicu, unul dintre succesorii lui Basarab I, în care se spunea că au fost aduși pe moșiile domnești câte familii de ațigani. Adică robi.
Da, da, sclavi. În Evul Mediu nostru cel glorios, plin de mari voievozi care s-au jertfit pentru țară și au luptat cu păgânii pentru a-și apăra râul, ramul. Am reușit să pun mâna pe cartea lui Viorel Achim, apărută în 1998 la Editura Enciclopedică, “Țiganii în istoria României” și m-am mai dumirit un pic cu ce s-a întâmplat cu ei în ultimele sute de ani. Mare lucru, nu. Adică au fost tot robi. Pe moșiile boierilor, a domnilor sau a Bisericii. Puteau fi vânduți ca animalele iar stăpânul avea drept de viață și de moarte asupra lor. Puteau fi bătuți sau omorâți fără să trebuiască să dea socoteală cuiva. Iar povestea asta a ținut mult până în epoca modernă când, sub influența ideilor venite dinspre Occident, au fost date legi privind desființarea robiei în 1855 în Moldova și 1866 în Țara Românească. Tot atunci am aflat și de Poraimos (Holocaustul romilor). Douăzeci și cinci de mii de oameni au fost deportați de Antonescu în Transnistria, de unde nu s-au mai întors decât foarte puțini.
Viața m-a dus departe de școala din Ruptura. C-așa e viața. Au trecut anii și acum copiii de acolo nu mai sunt decât o amintire într-un ungher al memoriei mele. Unul unde încă se aud râsete și vocea aia a lor frumoasă “nu-i nimica, nu-I nimica, domnu’ profesor! Ați zis bine!”.
Pe 20 februarie comemoram dezrobirea romilor. Am auzit în jurul meu zilele astea spunându-se, da, domne, a făcut și Antonescu un lucru bun, dacă mai stătea un pic, curăța țara de ei!
N-am putut să fac altceva decât să închid ochii și să mi-aduc aminte de Alin din prima bancă și Ionela de la geam. Parcă-i văd și acum cum îmi zâmbesc când îi întreb: socheres, praleo?
Și parcă nu mai doare atât de tare.
