Închide
Marcel Bartic, director al școlii Evrika, prezintă ghidul profesorului, document în funcție de care va fi organizată activitatea cadrelor didactice.
Din această toamnă, școala Evrika va funcționa în două sedii: unul situat în centrul Bucureștiului, pe strada Negustori nr. 1, iar celălalt, denumit Școala din Vest, aflat în incinta Sema Park, își va întâmpina primii elevi pe 9 septembrie.
Ghidul profesorului de la Școala Evrika, prezentat de Marcel Bartic:
Ideea unui ghid al profesorului ar putea părea ușor redundantă pentru mulți dintre cei care lucrează cu copiii. În definitiv, oamenii ăștia au absolvit o facultate, mulți și-au luat gradele didactice, titularizarea, au o experiență la catedră, numai de ghidul și de sfaturile mele n-aveau ei nevoie. Cu toate acestea, a fost un exercițiu foarte interesant să scriu acest ghid (ghiduri, de fapt, am mai făcut unul pentru părinți) pentru că mi-am lămurit mie, în primul rând, niște lucruri care țin de funcționalitatea unei școli. Oricâtă experiență ai avea, oricât de obișnuit ai fi cu rutina unei unități de învățământ, când se face 9 septembrie și te trezești cu curtea plină de copii și părinți, parcă simți nevoia unor repere, a unei direcții. Ce să vezi, poate chiar a unui ghid care să-ți clarifice un pic rolul în toată agitația aia.
Școala se face cu căldură și structură. Căldură am, slavă-Domnului, a venit și momentul în care, fire boemă cum sunt, să-mi dau și puțină structură. Mie, înainte de toate.
Sigur, există și varianta în care să știți exact ce și cum e de făcut, situație în care, evident, am să vă rog să ignorați rândurile de mai jos și să vă găsiți o ocupație mai plăcută, un badminton, un pahar cu demisec, în sfârșit, găsiți dumneavoastră ceva mai bun de făcut decât să-l citiți pe Bartic. Nici Bartic nu-l citește pe Bartic, ar fi nedrept să cer asta altcuiva. Mai ales când e vorba despre un document de vreo cincizeci de pagini. Cu toate astea, dacă sunteți profesori la început de drum, directori care simt nevoia unor exemple de bună practică și găsiți în toată polologhia de mai jos măcar un lucru care să poată fi folosit în școala dumneavoastră, atunci poate că acest ghid nu e neapărat o idee rea.
Am extras pentru acest articol câteva fragmente din Ghidul Profesorului, relevante (cred eu) pentru orice școală din România, fără a mai menționa (din motive evidente) detalii specifice unității noastre de învățământ precum nume, responsabilități, proceduri sau proiecte care ne aparțin în exclusivitate. Sigur, accept de pe acum orice critică sau sugestie pentru că sunt conștient că e un document perfectibil, care trebuie adaptat la specificul fiecărei școli și la cultura ei organizațională. Eu l-am scris așa cum mi-ar fi plăcut mie să găsesc un astfel de document în primii mei ani de profesorat sau când am aterizat năuc în vreo școală nouă. Am scos inclusiv numele școlii mele pentru că ideea nu e să îmi fac vreo reclamă ci să împărtășesc un pic din experiența mea. Dacă o fi de folos cuiva, dacă nu, nu-i bai, noi să fim sănătoși.
Hai, gata cu atâta introducere, că vă pierdeți răbdarea și nu mai aveți timp pentru ce m-am chinuit eu acolo. În principiu, i-am dat cam urmatoarea structură:
Documentul are (parcă v-am mai spus) vreo cincizeci de pagini dar voi reda mai jos doar câteva fragmente care, sper eu, să vă fie de folos.
Mesajul Directorului
Dragi colegi,
Vă mulțumesc că v-ați alăturat echipei noastre. Prezența dumneavoastră în această școală mă onorează și înseamnă pentru mine un vot de încredere pentru care vă sunt recunoscător. Sunt convins că, împreună, vom reuși să facem din această instituție un spațiu care să vă ofere satisfacția de a vă simți împliniți profesional, dar și mândria de a fi parte a unui proiect educational deosebit.
Veți regăsi în rândurile de mai jos detaliile privind programul, rutina, procedurile și filosofia noastră educațională. E adevărat, ghidurile și regulamentele nu sunt întotdeauna cea mai atractivă lectură dar utilitatea lor este una cât se poate de legitimă. Oricâtă experiență am avea, ori cât de bine pregătiți am fi, când va începe agitația pe holurile școlii din 9 septembrie încolo vom simți, fără îndoială, nevoia de a avea niște repere, niște reguli, cu care să putem face față tuturor provocărilor.
Dincolo de toate aspectele pe care le veți regăsi în ghidul de față, vă rog să rețineți însă un principiu fundamental în școala noastră. Orice problemă, orice dificultate veți întâmpina, va avea o soluție cât timp lucrăm împreună. Știu, ați mai auzit ideea asta, s-a banalizat de câte ori a fost folosită și a ajuns aproape o lozincă fără conținut. În cazul nostru însă a funcționat. Dacă vom ști să fim o echipă, să stăm umăr la umăr indiferent de situațiile pe care le vom întâmpina, am certitudinea că vom reuși să trecem peste orice. În școala noastră, nimeni, niciodată, nu rămâne singur când are o problemă. Niciodată.
Primul care vă va fi alături este, cu voia dumneavoastră, subsemnatul.
Vă invit să parcurgeți cu atenție rândurile de mai jos. Cu siguranță nu am reușit să cuprind chiar totul (știți și dumneavoastră câte pot apărea într-o școală) dar măcar aspectele principale ale funcționării instituției noastre de învățământ cred că le-am atins. Presupunând însă că vor mai fi situații pe care acest ghid nu le acoperă, folosiți-vă de experiența dumneavoastră și cea a colegilor pentru a găsi o soluție. Decât să așteptați vreo directivă de la vreun șef sau vreun paragraf neclar sau confuz de regulament, mai bine luați dumneavoastră inițiativa și gestionați problema cum credeți că este mai bine. Prefer așa decât să o ignorăm.
Finalmente, această școală va fi un loc absolut minunat dacă ne vom dori cu toții acest lucru. Doar unul, doi sau trei oameni nu pot face singuri asta. În schimb, cu un pic de răbdare, un strop de empatie, o mână de ajutor sau un cuvânt de încurajare spus la nevoie pot face minuni. Valoarea unei școli nu este dată de simpla ei existență ci de contribuția și profesionalismul fiecăruia dintre noi.
Principii și valori
Sună cam pompos titlul ăsta dar am simțit nevoia să-l redactez încă de la începutul ghidului și am să mă străduiesc să nu cad în păcatul vorbelor de dragul vorbelor. Chiar cred că e nevoie să avem un set comun de valori, un numitor comun care să circumscrie o identitate a echipei noastre.
Să definim însă mai întâi această identitate de care vă povesteam mai devreme. Cine și ce este școala noastră?
Înainte de orice, suntem o școală, cu toate valorile aferente. Faptul că suntem o unitate particulară de învățământ, de stat, alternativă educațională, școală internațională, nu are relevanță din punctul ăsta de vedere. Misiunea și rolul nostru ca profesori rămân aceleași. Să le oferim elevilor noștri nu doar cunoștințele necesare ci și un model de comportament, repere morale, curaj, respect și demnitate. Profilul profesorului nostru evidențiază profesionalism, exigență dar și tact pedagogic. Poate și un strop de umor din când în când, să știți că un zâmbet bun face uneori cât o sută de sancțiuni.
Ca imagine de ansamblu, școala noastră face parte din categoria școlilor care fac carte. Da, exact așa, serios, consistent, fără compromisuri, fără să inventăm apa caldă, iertați-mă că o spun foarte direct. Ne bucurăm dacă vom avea copii capabili de performanță dar nu (doar) ăsta trebuie să fie scopul unei școli ci acela de a ajuta fiecare copil să aibă progres. De la nota patru la șase, de la șapte la nouă și tot așa. Vrem învățare profundă, evaluare onestă și exigență în notare. Dincolo de tot ce mai facem noi în școală, asta va fi prima noastră carte de vizită. Se face carte în școala asta? Răspunsul trebuie să fie (obligatoriu) da.
Că tot vorbim de valori, știți ce ar trebui să mai avem în în școala noastră? O atmosferă faină de tot. Nici n-aș ști să vă explic cum și de ce, nu e nimic ce ați putea regăsi în fișa postului.
Nu are legătură cu nici un sistem fistichiu sau cine știe ce influențe internaționale ci cu bunul simț. Pur și simplu, o școală în care copiii, profesorii, părinții se simt bine, confortabil, sunt oameni care zâmbesc, salută, e o atmosferă de amabilitate și politețe, pe care să o poți simți încă din clipa în care pui piciorul în școală.
N-am nici o rețetă pentru asta, habar n-am cum să vă spun să o menținem, poate doar să ne-o dorim cu toții. Cred că mă repet când vă spun, dar un pic de empatie, un strop de răbdare, o atitudine prietenoasă din partea fiecăruia dintre noi compun un tablou pictat în culori calde care, vă garantez, vă va face fiecare secundă petrecută în școală un prilej de bucurie. Bine, nu vreau să exagerez, mai aveți și zile proaste dar, când le aveți, nu uitați. Nu sunteți singuri. Întotdeauna va fi cineva lângă dumneavoastră cu o soluție sau o vorbă bună.
Tot ce ține de programul nostru educational este gândit în așa fel încât părinții să nu mai fie nevoiți să recurgă la meditații, iar copiii să fie în siguranță. Care trebuie să fie contribuția noastră?
Un act educational făcut serios, consistent, cu ore de consolidare, ore de studiu individual, evaluări făcute cum trebuie, note puse corect, lecții bine structurate, caiete atent verificate. Pregătire suplimentară pentru copiii capabili de performanță, ore de educație remedială pentru copiii care au de recuperat, pregătire pentru examenele naționale. Sesizați, vă rog, că “antidotul” pentru meditații nu este altceva decât un act educațional făcut responsabil. Atât. Plus o comunicare bună cu părinții. Am ajuns la concluzia că mulți dintre ei recurg la meditații din cauza nesiguranței, neîncrederii în instituția școlii. Pentru că nu au o imagine clară cu privire la progresul sau regresul copilului lor și atunci încearcă să compenseze cu serviciile unui meditator.
Nu e nici o filosofie complicată. Dacă facem toate lucrurile de mai sus, un copil obișnuit nu are de ce să recurgă la acest instrument.
Ei, când vine vorba despre cealaltă idee, despre siguranță, “fără bullying”, fără violență, aici lucrurile sunt un pic mai complicate.
Să convenim, pentru început, că nu există nici o “soluție minune” care să ducă la eradicarea acestui fenomen. Nu există, v-o spune cineva care, de câțiva ani încoace, face cercetare pe acest subiect.
Copiii sunt copii, mici răutăți între ei au fost de când lumea și pământul, n-o să reușim noi să-i dăm de capăt. Când răutățile astea tind însă să se repete, să reprezinte acțiunea concertată a unui grup de copii împotriva unuia singur, când constatăm marginalizarea, etichetarea sau stigmatizarea unui copil din diferite motive atunci e musai să intervenim. În școala noastră, fiecare dintre adulții care interacționează cu copiii are obligația de a interveni când sesizează astfel de situații.
De asemenea, integrăm în tot ceea ce facem (lecții, activități extrașcolare, în pauze, oriunde, oricând, ori de câte ori avem ocazia) modele pozitive de comportament, promovăm relații de camaraderie, empatie și respect reciproc. Sigur că incidente vor mai fi oricât ne vom strădui noi să le prevenim. Dacă intervenim însă la timp și folosim toate instrumentele pe care le avem la îndemână, putem limita fenomentul bullying-ului. Primul pas în acest sens este să-l luăm în serios. Să nu-l ignorăm.
Organigrama (cine, ce suntem, departamente)
Îmi imaginez că nu e foarte simplu pentru un profesor nou să se integreze în colectiv așa, oricum, bătând din palme. De multe ori, ai întrebări sau nelămuriri și nici nu știi unde să te duci și pe cine să întrebi mai întâi.
În școala noastră suntem foarte atenți la perioada asta de acomodare, mă rog, cât om putea și ne-om pricepe și noi dar, la cam orice întrebare ar apărea din partea cuiva, cineva tot va ști ce să răspundă. Nu întâmplător, prima săptămână de activitate se va desfășura cu toată echipa, profesori vechi, profesori noi, ca măcar să vă puteți împărtăși unii altora impresii și experiențe. Ca să știți pe cine ce să întrebați. Veți regăsi în acest ghid toți membrii echipei noastre , pe departamente, în acest an școlar.
Calendarul de evenimente, serbări, festivități
Pentru că suntem totuși la început de an școlar, hai mai bine să ne gândim la lucruri faine care să ne aducă mai mult împreună. Copii, profesori și părinți, invitați speciali, colaborări, parteneriate, cerul e limita aici, că suntem foarte creativi și energici din punctul ăsta de vedere. Am învățat însă, în ultimii ani, că oricâte idei am avea și oricât de minunate ar fi, trebuie să fie planificate din timp și să țină seama de resursele pe care le avem la dispoziție. Adică să existe un pic de predictibilitate.
Predarea online
Ei, aici simt că v-ați încruntat un pic, pe bună dreptate, nu avem cele mai plăcute amintiri din pandemie, vă înțeleg perfect. Școala online are, sigur că da, limitele ei, așa cum oferă și niște oportunități extraordinare de realizare a demersului didactic. Dar, hei, nu uitați, dacă nu avem un pic de deschidere față de nou, care ar mai fi farmecul meseriei noastre? Răspunsul e simplu, pentru că în școala noastră ne folosim de orice ocazie pentru a promova cunoașterea. Vă garantez, la un moment dat, educația digitală va fi chiar un mare avantaj pentru noi ca profesori.
Cum procedăm?
Doamne ajută, nu mai suntem în situația de a sta baricadați în case și să ne chinuim cu câte o clasă întreagă online, care cu camera oprită, care desenează de-aiurea pe tabla digitală. Dar e foarte posibil ca vreun elev de-al nostru să se îmbolnăvească. Poate că nu e chiar așa de grav încât să stea la pat și să nu se poată concentra. N-ar fi păcat să rateze lecțiile? Sigur că da. Atunci, până începe școala, ne obișnuim cu platforma școlii de comunicare, apelăm la colegii cu mai multă experiență pe zona asta și învățăm cum să programăm și să ținem o lecție online. Veți descoperi foarte repede că nu e cine știe ce filosofie și, de ce nu, poate chiar o folosim în avantajul nostru.
Evaluarea
Am zis inițial că peste subcapitolul ăsta voi trece repede că nu e mare lucru de spus. M-am răzgândit. După toată experiența mea ca profesor, toate dezbaterile publice din ultimii ani, simt nevoia să insist ceva mai mult.
Deci. Nu deci că nu e concluzie. Cum facem evaluarea?
În școala noastră, ne folosim de toate instrumentele de evaluare cunoscute: teste, proiecte, evaluare curentă, sumativă, note pe activitatea în clasă, nu vă mai plictisesc cu detaliile astea că le știți. Ce e musai să facem cu toții la fel e să luăm evaluarea foarte în serios.
Nu punem note pe ochi frumoși și ne asigurăm că, obligatoriu, informăm părinții cu privire la rezultatele și evoluția copilului. Nu doar trântim niște note în catalog (catalogul electronic, că facem și noi parte din școlile care au obținut această facilitate) și gata. Mai ales dacă notele sunt mici (aspect cu care, apropo, nu am nici cea mai mică problemă dacă lecțiile evaluate au fost predate, apar în caietul elevului iar părintele a fost informat că va fi evaluat).
Ce mai trebuie să facem noi însă e să nu-l lăsăm acolo, la nivel de nota patru. Vorbim cu elevul, îi explicăm unde a greșit, informăm părintele și îi propunem un mic plan de educație remedială. Nu-l lăsăm așa. Niciodată, dar niciodată.
Nu faceți rabat de la calitatea evaluării. Nu faceți compromisuri la notare că o să vi se întoarcă înapoi. Notare corectă, pe care să o putem justifica oricând, oricui.
Ce vă mai propun este, că mă pun un pic și în papucii copilului, e să nu mai dăm toți o mie de teste o dată. Nu e în regulă pentru copilul ăla, gândiți-vă că și așa stă la noi niște ore bune, aproape cât un adult la locul de muncă. Nu e robot. Una e să nu învețe că nu-l interesează, alta e să-i împușcăm patru teste într-o săptămână și după aia să ne întrebăm, da’ de ce nu a luat notă mare. Dumneavoastră ați da patru teste într-o săptămână? Nu. Bravo. Dar un copil?
Concursuri și competiții școlare
Mai puteți? Mai rezistați un pic? Hai, că nu mai e mult. De fapt, mai e dar mizez pe faptul că v-am captat atenția cu inconfundabilul meu stil literar. Hai să vorbim un pic și despre concursuri și olimpiade că mi se pare și ăsta un subiect important.
În principiu, noi nu avem nimic împotriva acestor competiții. Așa că e în regulă să participăm la astfel de activități, sunt, până la urmă, o experiență pentru copii, cu care, mai devreme sau mai târziu, tot vor trebui să se obișnuiască. Ce mai vreau însă să facem e să ținem seama de felul în care implicăm copiii în povestea asta. Să nu o transformăm într-o obsesie, obsesia olimpicilor, să nu dezvoltăm ideea de competiție între copii cât, mai degrabă, cu propriile lor limite. Nu ierarhizăm pe baza rezultatelor de la concursuri și olimpiade, suntem un pic atenți și la partea emoțională, nu-i aruncăm într-un concurs doar de dragul de a vedea dacă se descurcă. Dacă tot ne asumăm participarea la o competiție școlară, îi pregătim bine pe copii, că de aia am pus în orar intervale dedicate educației de performanță.
Supravegherea copiilor/ predarea – preluarea lor și responsabilitățile profesorului de serviciu
Of. Acu-i acu. Hai să vorbim un pic și despre supravegherea copiilor. Mai întâi de toate, vă rog să observați un pic imaginea din stânga textului. Acu’ imaginați-vă că, doamne ferește, s-ar fi întâmplat la noi în școală. Așa-i că vă trece un fior rece pe șira spinării? Nu vă mai spun pe mine cum mă ia cu friguri că, în calitate de director, răspund civil și penal de siguranța fiecărui copil din această școală.
Vă garantez că, dacă ni se întâmplă o nefăcută dintr-asta, nu mai interesează pe nimeni că suntem noi școala nu știu care, că profesorul de serviciu era X dar nu era atent, că alți profesori erau în cancelarie, că nu era treaba lor, v-o mai spun o dată, nu mai contează nimic, naiba ne ia pe toți. Iertați-mă că o spun extrem de tranșant dar e bine ca la capitolul ăsta mai bine mă înjurați pe mine că sunt absurd decât să ajungem să dăm cu subsemnatul că vine SMURD-ul să ne culeagă vreun copil din curtea școlii.
Sigur, exagerez un pic, dar se pot întâmpla o mie de lucruri într-o școală. Copiii nesupravegheați se pot accidenta, se pot lovi, se pot lua la bătaie, pot filma scene cu vape-ul în mână și pune pe youtube să se laude, habar n-am, imaginația lor e fără limite. Așa că, principiul de la care plecăm în subiectul cu supravegherea copiilor este că e responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Nu contează că suntem sau nu de serviciu, nu contează că nu e de la clasa noastră, că sunteți profesor pentru învățământ primar iar elevul e de la clasa a VIII-a, ori de câte ori sesizați că e hărmălaie undeva, că e ceva în neregulă cu copiii, că e întins unul lat pe jos din nu știu ce motive, avem obligația de a interveni imediat. Nu plecați de la premisa că, lasă că e X de serviciu pe școală, se duce el. X s-ar putea să fie la toaletă sau în avion în drum spre China să se reculeagă metafizic, iar copilul ăla să aibă probleme pentru că are vreo alergie mai ciudată și a mâncat ceva care nu trebuia.
O mai spun o dată pentru că e important. Supravegherea copiilor este responsabilitatea fiecăruia dintre noi, din momentul în care am pus piciorul în școală și până am plecat acasă. Vă spun asta nu pentru că sunt eu afurisit ci pentru că vreau să avem o școală în care, parcă v-am mai spus, să ieșim liniștiți la pensie.
Ăsta e motivul pentru care nu am început cu tradiționalul program al serviciului pe școală pentru că nu doar despre asta e vorba. Dar, dacă tot am ajuns la capitolul ăsta, sunt sigur că veți fi de acord cu mine, vom lăsa deoparte telefoanele, mesajele și rețelele sociale pe perioada în care facem de serviciu pe școală. Serios, nu vreau să par enervant, dar dacă se întâmplă vreo nenorocire, prima întrebare va fi “ce făcea profesorul de serviciu?”. Păi, “stătea pe telefon”.
Îmi dau seama că v-am întristat un pic la capitolul ăsta dar mizez pe înțelegerea și sprijinul dumneavoastră. Siguranța copiilor este un principiu fundamental într-o școală care, indirect, contribuie la siguranța și confortul nostru, al tuturor.
Tot la capitolul supravegherea copiilor intră și orele propriu-zise. Ori de câte ori întârzie cineva, are o problemă, trebuie să plece mai repede că are o urgență cu plata facturii la întreținere și leșină administratora dacă nu i se achită în secunda aia, niciodată, dar niciodată, nu lăsăm copiii nesupravegheați fără să anunțăm pe cineva și să ne asigurăm că suntem înlocuiți. Vă invit doar să faceți un exercițiu de imaginație cu o scenă în care doi copii se iau la bătaie iar unul îl impinge pe celalalt și cade cu capul de un colț de masă. Ia ghici care va fi prima întrebare? “Ce oră aveau?” Istorie, să spunem. Bravo, domnul de istorie va trebui să dea cu subsemnatul.
Aoleu. Eu predau istorie, promit că am să fiu primul care va da un exemplu în acest sens.
Nu vă spun asta ca să vă sperii, evident sunt exemple extreme, care n-ar trebuie să se întâmple într-o școală, dar n-ați vrea mai bine să ne asigurăm că nu se întâmplă? Nu mai bine suflăm în toate iaurturile posibile, dar să dormim liniștiți noaptea? Dacă vă ajută cu ceva, imaginați-vă că eu am stresul ăsta de luni dimineața de la prima oră până vineri seara, ultima oră. Pentru că răspund, parcă v-am mai spus, civil și penal pentru absolut tot ce se întâmplă în școală.
Cabinetul medical
În urmă cu câțiva ani, o doamnă profesoară, om minunat de altfel, era de serviciu pe școală când s-a accidentat un copil. Nimic grav, un cap spart la fotbal, și-a revenit repede. Doamna însă a sunat de urgență părinții, informându-i să vină în secunda aia la școală, copilul fiind “într-o baltă de sânge”.
Mămica apelată a leșinat pe loc. Serios, nu glumesc, s-a auzit poc la telefon și s-a făcut liniște. Ne-a spus ulterior. S-a speriat îngrozitor și s-a dus de pământ.
Ceea ce noi, niciodată dar niciodată, nu vrem să facem.
Noi comunicăm profesionist.
În cazul vreunui accident, informăm rapid cabinetul medical unde i se acordă copilului primul ajutor. Asistenta medicală și numai asistenta medicală informează părinții cu privire la orice detaliu privind starea de sănătate a copilului. Știe ea ce și cum să spună.
Comunicarea cu părinții, ședințele cu părinții și comunicarea interdepartamentală
În acest capitol, decât vă roagă fratele Bartic ca niciodată, dar niciodată, să nu începeți vreo zicere, că e în scris, că e verbal, cu decât, cum am făcut eu adineaori. Sau cu “care” fără “pe-ul” aferent. “Pe care”, vorba lui Bobo de la Fără Zahăr, într-o piesă care îmi place mie de nu mai pot, “O, cal frumos” (v-o recomand, e senzațională). Ce vreau să zic cu această filosofică introducere e că, dacă faultăm vorbirea cu astfel de incongruențe gramaticale, s-a terminat, geaba redefinim noi teoria relativității, descoperim principiul teleportării sau o nouă rețetă de ciorbă rădăuțeană, s-a terminat, în ochii unui părinte care a făcut serios clasele primare e un semnal că trebuie să-și caute altă școală. Nu mi-o luați în nume de rău, dar trebuie să fim atenți, înainte de orice, la corectitudinea gramaticală a conversațiilor pe care le avem cu părinții. Cu oricine, în definitiv, suntem profesori, n-avem voie să facem astfel de greșeli. Deloc, niciodată, sub nicio formă.
Mai ales în scris. Orice mesaj, mail, urare de sărbători sau la mulți ani va fi verificată de trei ori să fie corectă din punct de vedere gramatical.
Acolo unde sunt dubii, și e în regulă să ai dubii, eu stau uneori cu trei dicționare deschise odată, întreabă un profesor de limba română. Te ajută el. Niciodată, dar niciodată, nu trimiți un mail sau orice în scris fără să-l verifici de trei ori dacă e scris corect gramatical.
Apropo, că tot veni vorba despre asta, ia să-mi mai verific eu o dată (odată sau o dată?) tot ce-am scris până acum. Doamne ferește, poate mi-o fi scăpat și mie vreo trăsnaie, că atât îmi mai trebuie. Dar, dacă se întâmplă, să nu aveți nicio ezitare să mă trageți de mânecă, Bartic, vezi c-ai comis-o. Prefer așa decât să ajungă mai departe cine știe ce năzbâtie.
Acum că am lămurit principiul zero al comunicării, să purcedem mai departe.
Comunicarea nu e un moft, este o necesitate.
Un părinte informat este un părinte liniștit. Vreți părinți liniștiți, nu-i așa? Nici măcar nu contează ce fel de școală suntem noi, ideea asta este (sau ar trebui să fie) valabilă în toate unitățile de învățământ din lumea asta. Puneți-vă un pic în papucii părintelui. Își aduce copilul (copilul, cea mai de preț ființă din viața lui) și ne-o lasă în grijă. Dacă sunteți părinți, veți înțelege foarte bine ce emoții poate experimenta. Curiozitate, neliniște, tristețe, bucurie, o mulțime de senzații care efectiv nu te lasă să dormi noaptea. Vrei să știi dacă e bine copilul la școală, dacă și-a făcut prieteni, dacă se descurcă la matematică sau a luat măcar un cinci la testul de la biologie. Dacă are informațiile astea, indiferent că îi plac sau nu (vă garantez, o veste proastă dată la timp este mai bine primită decât o veste bună dată târziu) părintele vă va aprecia implicarea și vă va susține orice inițiativă veți avea la clasă.
Cum comunicăm?
“Dragi părinți, Gigel este praf la istorie, deranjează orele, este nesimțit și îl voi lăsa corigent”. V-ar plăcea să primiți un mesaj dintr-ăsta? Simțiți că vă motivează să schimbați ceva în educația lui Gigel? Presupun că nu, prima reacție va fi una nervoasă, emoțională, vii pachet de nervi la școală și faci răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan.
Pentru că nu așa se comunică. Profesionist.
Înainte de orice, suntem profesori. Se presupune că putem vedea nu doar problema ci și soluția.
Dincolo de faptul că trebuie, obligatoriu, să respectăm standardele unei conversații instituționale (fără reacții emoționale, fără politețuri exagerate, fără supercalifragilisme literare cum fac eu acuma, exact ca nuca-n perete, într-un ghid al profesorului), informația trebuie transmisă concis, politicos, diplomat, amintind atât aspectele negative cât și pe cele pozitive. Ceva pozitiv trebuie să existe, nu știu, orice, vorbim despre niște copii până la urmă, am credința că nu sunt răi prin definiție, ceva trebuie să poată fi evidențiat pozitiv.
Exemplu: “Ionel Popescu este un elev cu lacune serioase la istorie. Am observat însă că are o memorie bună și, dacă ar fi ceva mai atent la ore, sunt convins că evoluția lui s-ar îmbunătăți simțitor. Îi recomand mai multă atenție studiului individual și o recapitulare consistentă a noțiunilor care vor fi evaluate la test din timp, nu cu o zi înainte. Apreciez totuși că este un copil care s-a integrat cu succes în colectivul de elevi, participă cu entuziasm la activitățile de tip proiect. Insist pe ideea de a-și aloca timp pentru recapitularea materiei, de a se concentra pe cuvintele de la vocabular și de a analiza detaliile hărții de la pagina 18”.
O formă de interacțiune între profesori va fi dată de interasistențe. Cea mai bună formă de perfecționare din câte am experimentat până acum. “Meseria se fură”, vorba lui nea Grigore, lăcătuș-mecanic de profesie, fost vecin cu mine într-un bloc din Berceni. Serios, e o experiență din care putem învăța enorm așa că ar fi păcat să o tratăm cu indiferență. Doar pentru faptul că nu suntem noi obișnuiți cu genul ăsta de activitate, nu înseamnă că nu are beneficii pe care, pe termen lung, nu le vom resimți cu toții. Mai vezi o metodă, un procedeu didactic, un mod de a interacționa cu copiii, ce mai, înveți o mie de chestii asistând la o lecție.
Bun. Acum că am lămurit-o și pe asta, ia luați, vă rog, o pauză de cafea, relaxați-vă un pic, inspirați și expirați adânc pentru că urmează:
Proceduri/comisie antiviolență, anti-bullying și rolul consilierului școlar
Foaie verde matostat, m-am sucit, m-am fofilat, doar doar oi reuși să sar peste capitolul ăsta, de care m-am apucat cu entuziasmul unui liftier care urcă pe scări. Puneți-vă un pic în locul meu. În ultimii ani, sute, mii de specialiști, experți în educație, miniștri, au încercat să găsească soluții la eterna problemă a violențelor și bullying-ului în școli și, pac, m-am trezit eu acum să fac proceduri într-un ghid. E o aroganță pe care nu mi-o asum și, vă rog să mă credeți, am scris rândurile de mai jos cu toată smerenia de care sunt în stare. Pentru că orice aș scrie, orice aș propune, lucrurile astea tot se vor întâmpla.
Ce putem noi face însă este să limităm fenomenul. Până la urmă, despre asta e vorba. Sistemele educaționale mai avansate au mai puține cazuri, cele în care interesul pentru povestea asta este scăzut au mai multe. Speranța mea e să ne încadrăm în prima categorie pentru că de ele tot nu o să scăpăm, putem să stăm noi în cap și să recităm Luceafărul pe un stâlp de înaltă tensiune.
“Este mai bine să previi decât să pedepsești”, spunea filosoful iluminist Cesare Beccaria.
Exact asta vom încerca și noi, într-o primă fază, să facem. Hai să facem tot ce (omenește) ține de noi pentru a preveni cazurile de violență și bullying în școală. Plecând, dacă vreți, de la exemplul nostru personal. Cu cât copiii ne vor percepe ca fiind mai preocupați, că luăm în serios fenomenul ăsta, că suntem lângă ei și îi ajutăm să înțeleagă că fondul nostru uman este unul esențialmente bun (eu cred cu încăpățânare în ideea asta), că le oferim modele de comportament care să-i inspire și să-i motiveze să-și corecteze gesturile, reacțiile și atitudinile, cred cu toată convingerea că vom face un (uriaș) pas înainte. Rolul nostru ca profesori nu este doar acela de a transmite niște cunoștințe. Ăsta e cel mai simplu lucru pe care îl avem de făcut. A schimba viața unui copil, a-l face să creadă că și el e bun la ceva, că poate schimba lumea la rându-i, abia asta este misiunea noastră de profesori.
Simt nevoia să vă spun că inițiativele astea trebuie să fie însoțite și de o anumită atitudine a noastră, a profesorilor față de elevi. Nici nu insist, sunt sigur că le știți și dumneavoastră, le cunoașteți la fel de bine, niciodată nu etichetăm copiii în vreun fel, nu facem comparații între ei, nu facem referire la viața lor personală sau mai știu eu ce aspecte care i-ar face să se simtă inconfortabil. Nu țipăm, nu ne pierdem cu firea în fața lor, nu avem reacții emoționale deplasate și, sub nici o formă, nu aplicăm corecții fizice. Aș evita în general orice contact fizic cu ei, cu excepția, firește, a îmbrățișărilor, pe care vin ei să vi le ofere că le sunteți dragi. În rest însă, m-aș abține. Trăim într-o lume în care orice poate fi interpretat în fel și chip. Aceeași recomandare și colegilor profesori, niciodată, sub nicio formă, nu facem, spunem, comitem gesturi care să poată fi interpretate drept intruziune în viața privată sau atingeri nepotrivite. Niciodată, deloc, dar absolut deloc. Nici din prietenie, nici din nimic. Deloc înseamnă deloc.
Of. Ne-am luat cu chestiuni dintr-astea dramatice, apăsătoare, și simt că atmosfera nu mai e aia de la începutul ghidului, în care mă citeați cu entuziasm, fără să bănuiți câte pagini are ghidul. Aoleu, ar cam trebui să mă apropii de sfârșit, are și răbdarea dumneavoastră o limită, nu-i așa? Gata, promit, nu mai am mult. Uite, ca să ne mai destindem un pic, hai să mai vorbim și despre lucruri frumoase, drăguțe și plăcute. Precum:
Documentele școlare
Urăsc hârtiile. Le urăsc din tot sufletul meu mic și negru. Hârțoagele, procesele verbale, registrele de tot felul, rapoartele, tabelele în excel, în general, tot ce poate fi tipărit, ștampilat și dat număr de înregistrare. Le detest visceral, mă enervează la culme. Îmbătrânesc cu zece ani dacă mă pui să fac așa ceva.
Și, totuși, le fac.
Știți de ce?
Că unele chiar trebuie. Scripta manem, vorba latinului. Dacă e un lucru pe care l-am învățat în cei douăzeci de ani la catedră este faptul că forța lucrului scris este uriașă. Mai ales dacă mai are și o semnătură sau chiar mai multe și un număr de înregistrare.
Hai să plecăm de la un principiu simplu. În școală, în orice școală, rolul profesorului este acela de a fi aproape de copii nu de a produce hârțogăraie. Na, c-am spus-o. Dacă ajunge ghidul ăsta pe mâna vreunui inspector îmi prevăd un foarte rapid transfer la o școală din Vladivostok.
Un alt principiu enunțat mai devreme însă evidenția faptul că vrem să ieșim cu toții liniștiți la pensie. N-ați uitat, nu? Pentru asta, trebuie să ne asigurăm că respectăm legislația în vigoare. Nimic în plus, nimic în minus, vă asigur că știu exact ce documente trebuie musai, nu alea făcute în multe școli doar ca să se dea unii deștepți. Eu nu vreau să mă dau deștept, vreau doar să-mi iau un motor mișto când o să ies la pensie și să mă plimb prin Europa. Și să las ceva în urmă de care chiar să fiu mândru. Pe cale de consecință, tot ce ține de Legea Educației Naționale și de ROFUIP (Regulamentul de organizare și funcționare a învățământului preuniversitar) trebuie să fie musai să le avem în regulă. Nu de alta, dar nici nu avem Aspacardin în caz de inspecție tematică în școală.
Că veni vorba de Aspacardin, dați-mi voie să ia o pauză scurtă, să iau o gură de aer, că am amețit de cap de când tot scriu aici la ghidul ăsta și să mă pregătesc psihic pentru următorul capitol:
Învoiri, supliniri, întârzieri
Bun. Pentru început, vă rog respectuos să lăsați jos furci, topoare sau ce alte obiecte contondente mai aveți dumneavoastră la îndemână pentru că întotdeauna, pe subiectul ăsta, se lasă cu răscoala de la Bobâlna. Greu găsești, într-o școală, o soluție de echilibru, care să mulțumească pe toată lumea, când vine vorba de învoiri, întârzieri sau supliniri. Am să mă încumet totuși să vă propun câteva lucruri de care să ținem cu toții seama:
Important de știut e faptul că întotdeauna, dar întotdeauna, veți găsi înțelegere din partea mea când veți avea vreo urgență, vreo problemă, vreo navă interstelară de prins la ora 14:00 spre o galaxie vecină, în fine, nu contează, vă promit, veți avea toată înțelegerea de care e nevoie. Acu’, vreau doar să mă mai asigur că am și eu parte de un pic de înțelegere din partea dumneavoastră. Învoirile nu se fac cu stresul că zice Bartic ceva. Bartic, săracul, vă garantez că nu va zice nimic, nu la el trebuie să vă gândiți.
La copii. Pe ei trebuie să-i aveți în vedere.
Dacă se întâmplă să întârzii, să lipsești, ai nevoie de o învoire, e în regulă, cu condiția să-ți găsești înlocuitor. Mă ajuți acum, te ajut și eu altă dată, cam așa înțeleg eu principiul suplinirii colegiale. Sigur, asta înseamnă, obligatoriu, că îi transmiți colegului care îți ține ora, ce au de lucrat copiii, de pe ce manual, ce exerciții au de făcut sau ce au de citit. Copiii nu au voie să piardă ora. Nu se uită la filme. O mai spun o dată că e important. Copiii nu sunt lăsați să se uite la filme în timpul orei, ei au de lucrat, punct. În mod evident, facem și o verificare a sarcinilor efectuate când ne întoarcem la clasă, nu o lăsăm așa, hai că nu-i nicio problemă, merge și așa. Nu, nu merge și așa, imaginați-vă doar cum se duce copilul acasă, îl întreabă taică-su, ia zi, Costeluș, ce-ai făcut azi la școală? Nimic, am stat pe telefoane, că n-a venit doamna. Reiau, orice învoire, orice suplinire presupune să-ți găsești un înlocuitor și să-i spui ce are de lucrat cu copiii.
Apropo de telefoane. Parcă am amintit ceva mai sus dar o mai spun o dată. Doar dacă e cutremur de gradul șapte în localitatea de domiciliu sau vine sfârșitul lumii sub formă de ploaie de bomboane cu fistic avem voie să verificăm sau să folosim telefonul la oră. Nici dacă te sună Bartic nu răspunzi, nicio problemă, dacă ești la oră nimic altceva nu mai e important, Bartic să facă bine să aștepte. Repet, din tot ce facem noi în școala asta, cel mai important și mai important și mai important sunt activitățile cu copiii. Nu hârtii, nu telefoane, nu mesaje în timpul orei, nu facebook, nimic, deloc, toată atenția noastră este pe activitățile cu copiii.
Să revenim. Vorbeam despre, ziceam că, stați, că nu mai știu. A, vorbeam de învoiri. Perfect. Ce ne facem însă dacă profesorul Xulescu se învoiește o dată, de două ori, de șapte ori, ba chiar ajungem în punctul în care doar ne mai vizitează sporadic să vadă dacă suntem sănătosi? Trebuie o, ia să văd, știți? O pro-ce-du-răăă. Da, exact, o procedură prin care să ne asigurăm că și învoirile astea se fac echitabil. Nu pentru Bartic, nu pentru școală ci tot pentru dumneavoastră. Te duci o dată la om și-l rogi să-ți țină ora, te duci de două ori dar ți-e jenă să mergi de o sută de ori.
Întârzierile. Vă roagă fratele Bartic, dacă știți că e trafic, aveți pană, e accident sau au coborât extratereștrii în Parcul Cișmigiu la un grătărel, iar asta vă poate cauza o întârziere, vă rog, anunțați la școală. Un coleg, secretariatul, nava-mamă, nu contează, pe oricine care ar putea da informația mai departe și să asigure supravegherea copiilor. Sub nicio formă, niciodată, deloc, copiii nu au voie să rămână nesupravegheați.
Doar acasă la ei, dar asta deja nu mai e treaba noastră.
Când eram eu copil și jucam fotbal pe maidan, mi s-a întâmplat de câteva ori să, glumesc, nu mi s-a întâmplat nimic, am băgat și eu o introducere ca nuca-n perete că nu știam cum să încep capitolul ăsta. E ceva mai sensibil și jur că mi-am stors creierii cum să-l scriu ca să înțelegeți că e un aspect al activității noastre în care nu am să intervin niciodată, nu e treaba mea, fiecare se poate îmbrăca cum se simte mai bine și mai confortabil. Am, dacă vreți, mai degrabă niște recomandări, niște sfaturi, de care puteți sau nu ține seama. În nici un caz totuși n-am să fac caz vreodată de asta dar simt că e important să știți măcar cam cum văd eu lucrurile.
Eu am acasă o colecție de tricouri cu Dimmo Borgir, Canibal Corpse, Lamb of God și Metallica de mai mare dragul. Oricât mi-aș dori eu însă să vin cu ele la școală, că mă reprezintă, mă simt bine în ele, sunt eu în cea mai autentică formă a mea, am să mă abțin totuși. În școala noastră, rolul meu este acela de profesor, de director, reprezint o instituție, interacționez cu părinții, cu autoritățile, cu inspectoratul și o dată, de două ori pe zi cu doamna de la magazinul din colt de unde îmi iau țig… biscuiți. Prin urmare, chiar dacă nu cred că haina face pe om dar am să mă străduiesc să păstrez o imagine elegantă, ușor office, în definitiv chiar am constatat că are importanță și partea asta din viața mea.
Cam ăsta e principiul după care mă ghidez eu. Habar n-am, dacă vi se pare în regulă, foarte bine, dacă nu, ignorați ultimele două paragrafe, nu-I nici un capăt de lume.
În loc de concluzii
Dragi colegi,
Vă sunt recunoscător pentru răbdarea și atenția cu care ați parcurs aceste rânduri. Ați sesizat, probabil, că nimic din ce am scris până acum nu iese din sfera, hai să spunem decenței, bunului simț și responsabilității cu care trebuie să ne facem meseria. Nimic ieșit din comun, nimic exagerat, nimic de făcut doar de dragul de a face lucruri fără noimă. Pentru că, finalmente, noi asta suntem, asta facem:
Școală cu sens.
Chiar cred în cuvintele astea. Sper, îmi doresc, ca în scurt timp să credeți și dumneavoastră.
Hai c-o scoatem noi la capăt.
